Evoluția Instituției Parlamentului în Istoria Organizării Statale Românești

Parcurgerea chiar succintă a evoluţiei constituţionale a României, de la Unirea Principatelor la 24 ianuarie 1859 până la Revoluţia Română din 16-22 decembrie 1989, impune de la sine o împărţire în patru perioade distincte.

O primă perioadă, cea de aşezare a instituţiilor constituţionale în ţara noastră, precedată de lucrările Adunărilor Ad-Hoc, are ca punct de plecare Unirea Principatelor la 24 ianuarie 1859 şi ca punct final Constituţia din 1 iulie 1866.

O a doua perioadă, care începe cu Constituţiunea din 1 iulie 1866 şi se încheie cu lovitura de stat a lui Carol al II-lea de la 20 februarie 1938, este perioada deplinei continuităţi constituţionale a României. Ea coincide din punct de vedere istoric cu marile realizări politice, Independentă naţională la 10 mai 1877 şi Întregirea neamului la 1 decembrie 1918 şi totodată cu atingerea maximei dezvoltări economice, sociale şi culturale.

A treia perioadă, cea mai frământată din punct de vedere politic, cu dese schimbări politice structurale, s-ar putea numi „perioada loviturilor de stat”. Ea debutează cu lovitura de stat a lui Carol al II-lea, la 20 februarie 1938 şi se încheie cu lovitura de stat din 30 decembrie 1947. E perioada marilor dezastre naţionale.

A patra perioadă, cea mai întunecată din istoria României, începe cu acea nefastă lovitură de stat din 30 decembrie 1947 şi se încheie cu Revoluţia Română de la 16-22 decembrie 1989. Este perioada dictaturii comuniste, a aservirii totale a ţării până în 1964 faţa de Uniunea Sovietică, mai nuanţată după această dată, dar caracterizată printr-o represiune internă continuă şi o desconsiderare totala a normelor constituţionale a drepturilor omului.

De la 22 decembrie 1989 a început o nouă perioadă a istoriei constituţionale a României, ale cărei trăsături au deocamdată un caracter tranzitoriu, dar acţiunile puterii instalate pot fi apreciate prin prisma concordanţei lor cu regulile statului de drept.

Pentru detalierea acestor perioade este necesară analizarea fiecărui act fundamental. Este necesară prezentarea modului de adaptare a actului, prevederile şi revizuirea sa.

Prima constituţie a României

După primirea doleanţelor exprimate de cele două Adunări Ad-Hoc, puterile garante au elaborat un act fundamental pentru ţările române, denumit Convenţiunea pentru organizarea definitivă a Principatelor Dunarene ale Moldovei şi Valahiei, care, pe lângă prevederile citate privind relaţiile dintre cele două Principate, organiza şi puterile de stat şi asigură drepturile cetăţenilor, aşadar era o adevarată constituţie.

Convenţiunea pune la baza organizării Principatelor Unite principiul separaţiei puterilor în stat, încredinţând Domnului puterea executivă, iar puterea legislativă în mod colectiv Domnului, câte unei Adunări Elective de fiecare Principat şi unei Comisii Centrale comune. Puterea judecătorească era încredinţată magistraţilor, dar inamovibilitatea judecătorilor era prevăzută numai pentru magistraţii Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, care era comună celor doua Principate. Aceasta limitare era justificată fără îndoială de lipsa de jurişti pregătiţi, la nivel local.

Conventiunea avea mai multe anexe, dar cea mai importanta era cea de-a doua. Aceasta se intitula „Stipulatiuni electorale anexate la Conventiunea din 19 august 1858” si era o adevarata lege electorala.

Scrutinul era secret, iar votul cenzitar, deci in functie de venituri. De altfel, sufragiul universal la acea vreme era o raritate in Europa. Alegatorii puteau fi, in functie tot de cens, primari, care alegeau printr-un delegat si directi care alegeau nemijlocit. Celelalte prevederi ale anexei se refera la procedura alegerii.

Cat priveste forma de stat a Principatelor Unite Romane, aceasta a fost la inceput o uniune personala. Singurele puteri constituite erau persoana Domnitorului, impus de Adunarile Elective impotriva intentiei puterilor garante, Comisia Centrala si Inalta Curte de Justitie si Casatie, dar existau cate un guvern separat, cate o adunare electiva separata in fiecare Principat si doua capitale, Bucuresti si Iasi.

Prin staruinta si abilitate politica, Al. Ioan I. reuseste sa obtina de la puterile garante ca aceasta uniune personala sa se transforme intr-o uniune reala, cu un singur guvern, o singura adunare legislativa si o singura capitala, Bucuresti, dar numai pe timpul vietii sale. La 22 ianuarie / 3 februarie 1862 se formeaza primul guvern unitar roman, in frunte cu Barbu Catargiu, iar la 24 ianuarie / 5 februarie 1862 cele doua Adunari Elective se contopesc intr-o Adunare Generala.

Tara este guvernata in mod democratic, pe baza principiului separatiei puterilor in stat, conform Conventiunii, pana in primavara anului 1864, cand o disputa intre puterea executiva, domn si guvern, pe de o parte, si puterea legiuitoare, Adunarea Generala, pe de alta parte, provoaca o criza politica.

Guvernul condus de Mihail Kogalniceanu propune o lege agrara, care se loveste insa de impotrivirea Adunarii Generale. Aceasta, la 10 aprilie 1864, da vot de blam guvernului. Constitutional, guvernul trebuia fie sa demisioneze, fie sa propuna domnitorului dizolvarea Adunarii si tinerea de noi alegeri pe baza aceleiasi legi electorale. Sustinut de domnitor guvernul nu demisioneaza, iar Al.Ioan I, care devenea arbitru, nu-l demite si nici nu dizolva Adunarea. In aceasta situatie, Adunarea Generala, la 13 aprilie 1865, dezaproba guvernul si declara ca nu mai poate lucra cu el. Criza constitutionala era deschisa, deoarece colaborarea dintre puterea executiva, Guvern si puterea legislativa, Adunarea Generala, era blocata.

Sprijinind guvernul in continuare, Al.Ioan I proroga mai intai lucrarile Adunarii Generale pana la 2 mai 1864, sub prezextul sarbatorilor Pastelui. La redeschiderea lucrarilorAdunarii, aceasta este insa dizosvata prin decretul din 2 mai 1864. Prin acelasi decret, domnitorul supune aprobarii poporului Statutul Desvoltator Conventiunii din 7 / 19 august 1858 si reforma legii electorale, chemand poporul sa se pronunte prin da sau nu asupra lor. Votul era insa oral, deschis si nominal, cu liste separate pentru opozanti.

Statutul si Asezamantul electoral, cum este denumita initial noua lege electorala, sunt aprobate in bloc prin plebiscit in zilele de 10 / 22 mai 1864.