Evolutia Izvoarelor Formale in Dreptul Romanesc - Cutuma

Imagine preview
(8/10)

Acest referat descrie Evolutia Izvoarelor Formale in Dreptul Romanesc - Cutuma.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 16 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 5 puncte.

Domeniu: Drept

Cuprins

1. CONCEPTUL IZVORULUI DE DREPT 3
2. CLASIFICAREA IZVOARELOR DREPTULUI 4
3. OBICEIUL JURIDIC SAU CUTUMA 5
3.1. SCURTĂ PRIVIRE ISTORICĂ 8
3.2. POZIŢIA OBICEIULUI ÎN DREPTUL ROMÂNESC 10
4. BIBLIOGRAFIE 15

Extras din document

1. Conceptul izvorului de drept

Izvoarele dreptului românesc, în special izvoarele formale constituie baza ştiinţelor juridice care nu sunt altceva decât reguli de comportare în interiorul oricărei comunităţi, reguli fără de care convieţuirea nu ar fi posibilă. Dar nu putem să vorbim de izvoarele de drept şi semnificaţia lor fără să facem o scurtă prezentare a conceptului juridic în ţara noastră din punct de vedere evolutiv.

Dacii şi romanii, strămoşii poporului român, au transmis elemente fundamentale privind organizarea politică şi juridică, într-un cuvânt formarea statului, determinându-i astfel etnogeneza. Statul reprezintă problema fundamentală pentru aflarea originii unei societăţi omeneşti fiind cea mai desăvârşită şi elaborată dintre formele de organizare ale

colectivităţilor umane.

Încă din cele mai vechi timpuri cuvântul “drept” apare folosit în poezii populare, în balade, în proverbe şi zicători, iar alături de el se regăsesc şi noţiuni precum “dreptate” şi “justiţie”. Din punct de vedere etimologic, cuvântul “drept” derivă de la latinescul “directus” care însemna “drept” -orizontal sau vertical-, luat în sens metaforic. În limba latină însă cuvântul care corespundea substantivului “drept” era “jus” ce semnifica “dreptate, lege” . De asemenea, acest termen este întâlnit la majoritatea popoarelor europene sub diferite forme: “pravo”, “pravda”, “recht”, “regt”, “right”, “diritto”, “derecho”, “droit”, “drept”, toate identice ca sens însemnând „ceia ce este în conformitate cu o linie dreaptă şi ceea ce constituie linia dreaptă în ştiinţa noastră, este – deci – regula de conduită căreia trebuie să ne conformăm” .

Dreptul reprezintă scheletul în jurul căruia se clădeşte întregul organism social, având rolul de a coordona şi controla toate aspectele vieţii sociale. Cu siguranţă că o societate lipsită de reguli juridice, sau o societate în care aceste reguli nu sunt respectate, se va afla sub domnia haosului, a unei anarhii care va afecta până la dispariţie toate condiţiile necesare unei bune convieţuiri, otrăvind însăşi ideea de umanitate.

2. Clasificarea izvoarelor dreptului

Totodată, esenţa şi conţinutul dreptului trebuie să-şi găsească modalităţi potrivite de exprimare, forme adecvate. În opinia lui Hegel, “dreptul trece în existenţa faptică mai întâi prin formă, prin faptul că este pus ca lege.” Această împrejurare dă dreptului posibilitatea de a fi cunoscut şi, pe cale de consecinţă, de a fi respectat şi aplicat la cazul concret. În teoria dreptului şi în ştiinţele juridice de ramură, aceste modalităţi specifice de exprimare a conţinutului dreptului poartă şi denumirea de izvoare ale dreptului sau surse ale dreptului. Știința juridică definește izvoarele dreptului ca formele concrete de exprimare a normelor juridice care acționează în cadrul unui sistem de drept în diferite etape ale evoluției sale și în diferite țări. Mai simplu spus, izvoarele de drept reprezintă modalitatea principală prin care dreptul devine cunoscut de cei al căror comportament îl reglează. Analiza izvoarelor dreptului a pus în lumină două accepţiuni ale acestei noţiuni: izvor de drept în sens material (condiţii economice, sociale, culturale, politice) şi izvor de drept în sens formal (obiceiul, cutuma, legea, jurisprudenţa, doctrina). Izvoarele materiale ale dreptului, denumite şi izvoare reale, sunt concepute ca adevărate “dat-uri” ale dreptului, realităţi exterioare acestuia şi care determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţile practice. În conţinutul acestor izvoare sunt introduse elemente ce aprţin unor sfere diferite ale realităţii sociale. Sunt socotite astfel, izvoare ale dreptului, factorii de configurare ai dreptului, dreptul natural şi raţiunea umană, conştiinţa juridică. Din acest punct de vedere conceptul de izvor al dreptului este legat de activitatea de creare, de elaborare a dreptului. Ca urmare, puterea de stat reacționează în două moduri:

• fie elaborează direct (prin organele specializate: legislative, executive, ale administrației publice) normele juridice pe care le include în acte normative (legi, decrete, hotărâri, ordonante, decizii etc.)

• fie recunoaște valoarea juridică a unor reguli formulate prin alte procedee, existente deja: obiceiuri, procedentul judiciar, acte emise de organisme nestatale, etc.

Cealaltă accepţiune a noţiunii de izvor de drept ne interesează în acest moment în mod deosebit, având în vedere faptul că normele juridice nu se prezintă în formă nudă. Lor le este caracteristică o anumită formă exterioară. Această formă exterioară poartă şi denumirea de izvoare formale sau forme de exprimare a normei de drept.

Izvoarele formale ale dreptului pot fi clasificate în funcţie de diferite criterii:

• izvoare scrise şi izvoare nescrise – cele scrise sunt legea, jurisprudenţa, doctrina, iar nescris este cutuma;

• în funcţie de cum ele creează sau interpretează dreptul, avem izvoare creatoare (legea şi cutuma) şi izvoare interpretative (jurisprudenţa şi doctrina);

• în funcţie de calitatea celui care emite regula de conduită, avem izvoare oficiale (legea, jurisprudenţa) şi izvoare neoficiale (doctrina, cutuma).

Fisiere in arhiva (1):

  • Evolutia Izvoarelor Formale in Dreptul Romanesc - Cutuma.doc