Executarea pedepselor de către militari

INTRODUCERE

Executarea pedepsei penale reprezintă desfăşurarea unui complex de activităţi cu şi pentru persoanele pentru care a fost pronunţată şi intrată în vigoare o sentinţă de condamnare, ca urmare a săvârşirii unor fapte antisociale de către aceştia. Ştim că pedeapsa şi măsurile penale aplicate infractorilor au drept scop principal reeducarea persoanelor şi reintegrarea socială a acestora, astfel că, în funcţie de gradul de realizare a acestor obiective, într-un final se urmăreşte stabilirea siguranţei sociale.

Deducem astfel că un atribut primar al statului este stabilirea siguranţei sociale, care implicit se realizează prin tot sistemul de justiţie penală în general, dar în special prin parcurgerea ultimului segment al acestui proces, executarea calitativă a pedepselor sau măsurilor penale.

Una din primele măsuri luate în aceasta direcţie este alăturarea la Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi Libertăţilor Fundamentale, Convenţia împotriva torturii şi perfectarea legislaţiei naţionale în conformitate cu multiplele standarde, stabilite de comunitatea statelor conduse de lege. Acest proces, cu regret, în prezent încă nu este finalizat, regulile scrise trebuie executate, noile proceduri –implementate, iar funcţionarii – să-şi formeze noi deprinderi. Statele trebuie să dispună de mijloace considerabile necesare pentru realizarea corespunzătoare a activităţii sale. Cât timp starea de resurse va rămâne critică, simpla respectare a standardelor fundamentale şi conduită umană, încă timp îndelungat se va implementa în viaţă.

În conformitate cu articolul 61.al Codului Penal al Republicii Moldova

(1) Pedeapsa penală este o măsură de constrîngere statală şi un mijloc de corectare şi reeducare a condamnatului ce se aplică de instanţele de judecată, în numele legii, persoanelor care au săvîrşit infracţiuni, cauzînd anumite lipsuri şi restricţii drepturilor lor.

(2) Pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului, precum şi prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni atît din partea condamnaţilor, cît şi a altor persoane. Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească demnitatea persoanei condamnate.

Respectarea integrităţii fizice şi mintale reprezintă unul din aspectele fundamentale ale protecţiei drepturilor omului. Tratamentul pe care un stat îl rezervă persoanelor private de libertate prezintă în mod clar importanţa pe care acesta o conferă demnităţii umane.

Penitenciarul este locul unde se trag învăţăminte cu privire la conduita de mai departe a condamnatului. Intrarea pe poarta penitenciarului şi luarea în primire de către temniceri îl „trezeşte” chiar şi pe un condamnat mai înrăit. Alt argument în producerea acestui efect psihic şi moral al executării pedepsei este intrarea, dar mai ales, plasarea în penitenciar în vederea executării pedepsei, nu pentru cîteva zile, ci pentru luni şi ani, uneori pentru mulţi ani.

O importanţă deosebită în executarea pedepselor îl are principiul tratamentului uman (principiul umanist al condamnaţilor în timpul executării pedepselor privative de libertate, detenţie sau închisoare, care se efectuează în penitenciare) potrivit căruia executarea pedepsei trebuie să fie severă, dar umană.

Un alt principiu de orientare şi scopul pedepsei este principiul realizării îndreptării, corijării şi reeducării condamnatului, astfel încît el, după executare, să poată reveni printre oamenii cinstiţi din societate, care respectă normele de conduită socială şi legală.

Condiţiile din penitenciar, unde domneşte o atmosferă încărcată, cu relaţii tensionate între condamnaţi şi personalul penitenciarului, între oamenii care comandă şi condamnaţii care trebuie să se supună, îngreunează procesul de reeducare.

Astfel, pot fi calificate drept rele tratamente lipsa condiţiilor sanitare, lipsa asistenţei medicale, hrana nesatisfăcătoare, lipsa spaţiului stabilit pentru trai, care, de fapt, sunt determinate de finanţarea insuficientă a sistemului penitenciar.

Fenomenul de suprapopulare rămâne a fi prezent în unele instituţii de detenţie. Exemple, în acest sens pot servi Penitenciarul Nr.13 din Chişinău; Penitenciarul Nr. 17 din Rezina şi Penitenciarul Nr.11 din Bălţi. Suprapopularea instituţiilor de detenţie este cauzată de fluctuaţiile persoanelor private de libertate, de numărul persoanelor aduse de la organele de poliţie într-o anumită perioadă, sexul şi vîrsta persoanelor condamnate şi numărul secţiilor de deţinere destinate unui anumit regim de executare din fiecare penitenciar.

Creşterea gradului de pericol social al unor persoane private de libertate, este o altă caracteristică care a însoţit şi va însoţi situaţia existentă în penitenciare.

Existenţa în penitenciare a unor astfel de persoane determină impunerea luării unor măsuri eficiente care să contracareze planurile ostile ale acestora de a se sustrage de la executarea pedepsei şi aplicarea regimului penitenciar. În acest sens, este necesar să constatăm că persoanele private de libertate folosesc metode din ce în ce mai abile, inclusiv prin încercări de corupere a personalului.

În ultimii ani, persoanele private de libertate au simţit punctele vulnerabile şi se folosesc din ce în ce mai des de ele. Aceste vulnerabilităţi se regăsesc în dotarea slabă cu mijloace tehnice, starea precară a multor clădiri şi, nu în ultimul rînd, rezistenţa slabă la tentaţii a unor membri ai personalului.

În special în ceea ce priveşte condiţiile de trai există devieri importante a practicii de la teorie. Deşi instituţia ar trebui să asigure deţinuţilor strictul necesar (cum ar fi hrană, îmbrăcăminte, saltele, pături, lenjerie, săpun etc.), deţinutului, de regulă, i se recomandă să-şi aducă cu el lucrurile strict necesare.