Familia la Începutul Secolului al XIX-lea

Familia a reprezentat, secole de-a rîndul, nucleul societăţii, accepţiune preluată şi de unele doctrine politice.

În perioada de tranziţie, de la epoca feudala la cea modernă, familia românească a cunoscut multiple schimbări. La inceput de secol XIX, familia românească era încă prinsă în cutumele străbune, incătuşată în tradiţii, dominată de o societate ostilă schinbărilor.

Familia românească avea un caracter nuclear, de familie butuc , copiii după căsătorie mutându-se în propria gospodărie, exceptând ultimul născut care rămânea în casa părintească. Aceste structuri o deosebesc de comunităţile familiale zadrugale ale slavilor din sudul Dunării .

În concepţia românească, ca de altfel şi în a altor popoare, căsătoria era o componentă importantă a ciclului vietii, obligatorie asemenea morţii. Ea reprezintă legătura „prin care doaă presoane, partea bărbătească şi partea femeiască, arată cu un chip legiuit a lor voinţă şi hotărâre, de a vieţui într-o legiuită însoţire, cu dragoste, cu frica lui Dumnezeu şi cu cinste întru o tovărăşie nedespărţită, de a naşte prunci, a-i creşte, a se agiuta între ei după putinţă la toate întâmplările” . Din punct de vedere juridic, căsătoria era reglementată de regulile canonice ortodoxe, populaţia românească practicând ritul greco-oriental. Considerată o taină, căsătoria cădea sub incidenţa legii canonice, lege care, de altfel, reglementa toate raporturile familiale. Fără a o reglementa sub aspect juridic, dreptul cutumiar însă o înconjoară cu anumite solemnităţi menite să-i constate existenţa şi consecinţele juridice ce decurgeau din ea .

Căsătoria era precedată de logodnă, aceasta fiind „făgăduinţa pentru următoarea însoţire” . Ea se desfăşura în faţa preotului, moment în care avea loc schimbul de inele, iar logodnicul accepta foaia de zestre. Urma apoi o petrecere, iar uneori logodnicul dădea fetei sau familiei acesteia o sumă de bani ce avea valoarea unei „arvune”, menită să chezăşuiască încheierea căsătoriei. De aceea, dacă logodna se desfăcea şi, în consecinţă, căsătoria nu mai avea loc, arvuna trebuia restituită . Pentru încheierea logodnei, era necesar atât consimţământul părinţilor cât şi cel al logodnicilor. În situaţia în care părinţii unuia dintre logodnici nu se înţeleg asupra logodnei, opinia bărbatului avea prioritate .

Logodna se putea rupe din diferite motive, prevăzute de legislaţia aflată în vigoare, cum ar fi atunci „când să va face împotriva pravililor căsătorii” , „când voesc a să călugări ori amândoi logodnicii sau numai unul din amândoi” sau „când să vor bolnăvi de boală ce nu să poate tămădui” . Dar în practică, motivele sunt cu totul altele: opoziţia bărbatului, opoziţia fetei, opoziţia părinţilor, impedimente religioase .

După logodnă, ginerele primeşte foaia de zestre, dar lucrurile intră in casa sa abia cu ocazia nuntirii, când mireasa se mută în casa soţului . Zestrea trebuia să fie consemnată în foaia de zestre, pe care viitorul soţ urma să o semneze, astfel încât acesta să nu ceară alte lucruri mai de preţ, decât cele consemnate în foaie . Ea este definită ca „averea fămei, ce la căsătorie dă bărbatului ei, cu tocmeală, ca ea să fie stăpâna zestrii totdeauna, iar el să-i ia venitul totdeauna” . Zestrea este un important indicator economic, o mărturie asupra ierarhiei sociale atât pentru inceputul secolului XIX, cât şi pentru perioada următoare, acest obicei păstrându-se chiar până la jumătatea secolului XX.