Fondurile Structurale și Gestionarea Programelor Europene

Contextul politic si economic

Politica de dezvoltare regională a Uniunii Europene îşi are originea în diferenţele de nivel ale veniturilor existente între zone geografice distincte. Cele mai prospere zece regiuni ale UE sunt de trei ori mai bogate şi investesc de trei ori mai mult în unităţile lor de producţie decât cele mai sărace zece regiuni. Această problemă s-a accentuat cu fiecare lărgire a Uniunii. Din 1988, aproape o treime din bugetul comunitar este dedicat sprijinirii zonelor mai puţin avantajate, iar această proporţie tinde să crească.

Se cere făcută observaţia că sintagma "politică de dezvoltare regională" desemnează un set de măsuri cu caracter unitar din punctul de vedere al adresării - în speţă, către zone distincte din punct de vedere geografic, fără referire aşadar la apartenenţa de o anume ţară sau grup de ţări. O asemenea perspectivă globală trebuie corelată cu incidenţele asupra capacităţii concrete de a influenţa mersul lucrurilor şi, totodată, cu interesele reale în dezvoltarea regională. Formularea elementelor concrete de politică economică ţine cont, prin urmare, de prezenţa unor obiective şi principii adecvate caracterului regional al primitorului de sprijin financiar, în contextul globalizării abordării din punctul de vedere al donatorului. Dacă avem în vedere aceste aspecte, în cadrul acestui segment al politicii comunitare intră mai multe componente: ajutorul acordat ţărilor în curs de dezvoltare, sprijinul pentru dezvoltarea unor regiuni din ţările membre şi asistenţa acordată ţărilor candidate.

Pentru a se ajunge în Uniune la o creştere economică de perspectivă în urma unei revigorări a acesteia, este necesară extinderea investiţiilor în capital material şi uman, o sporire a inovaţiei şi o utilizare mai amplă a tehnologiei informaţiei şi comunicării, pentru a genera productivitate şi ocupare. Acestea nu trebuie însă să se limiteze numai la regiunile centrale ale Uniunii, unde productivitatea şi ocuparea se situează la cotele cele mai înalte şi unde forţa inovativă este cea mai evoluată, ci pretutindeni în Uniune.

Cercetarea economiei UE în ansamblul ei este foarte relevantă, dar nu trebuie să fie indusă în eroare întrucât între diversele ţări şi regiuni există în trecut ca şi în prezent disparităţi accentuate raportate la output, productivitate şi ocupare. Cauza acestor disparităţi o constituie deficitele structurale care vizează factorii cheie ai competitivităţii, dotarea insuficientă cu capital material şi uman (infrastructură şi calificare profesională), lipsa inovaţiei şi promovarea eficientă a întreprinderilor precum şi capital redus în ce priveşte mediul (un mediu natural şi/sau urban permanent viciat).

Ţările şi regiunile sunt dependente de sprijin atunci când este vorba despre depăşirea lipsurilor structurale şi crearea unor avantaje comparative, în vederea abilitării acestora spre concurenţă atât pe piaţa internă cât şi pe cea externă. În acelaşi timp este necesară asigurarea accesului oamenilor la învăţământul general şi formarea profesională pentru ca – indiferent unde trăiesc – aceştia să-şi poată extinde competenţele. În urmă cu aproximativ 15 ani când s-a introdus piaţa internă s-a consolidat politica de coeziune a Uniunii pentru a putea veni în acelaşi timp în întâmpinarea necesităţilor existente. Un astfel de sprijin este astăzi chiar şi mai important, având în vedere amploarea disparităţilor şi extinderea Uniunii.

Evoluţia politicii regionale europene

În anul 1957, ţările semnatare ale Tratatului de la Roma se referă în preambulul acestuia la necesitatea de „a consolida unitatea economiilor lor şi de a asigura dezvoltarea lor armonioasă prin reducerea diferenţelor existente între diversele regiuni şi a decalajelor cu care se confruntă regiunile mai puţin favorizate”.

În anul 1958 se constituie două Fonduri sectoriale: Fondul Social European (FSE) şi Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA).

A fost nevoie de 18 ani ca politica de coeziune economică şi socială să avanseze pe agenda politică a CE, datorită primei extinderi care includea state membre (Marea Britanie şi Irlanda) cu probleme considerabile de dezvoltare economică şi socială, cuplate cu o încetinire a dezvoltării economice datorate crizei petroliere din anii '70.

La început, politica de coeziune economică şi socială avea un caracter explicit redistributiv. În 1975 a fost înfiinţat un Fond European de Dezvoltare Regională (FEDR) care să contribuie la proiectele de dezvoltare lansate de guvernele naţionale. S-a înţeles repede că acest concept minimalist avea deficienţe serioase. Numeroase proiecte erau co-finanţate de FEDR în baza unui sistem de cote naţionale fără priorităţi explicite de dezvoltare pe termen lung şi fără efect de multiplicare.

Necesitatea unei reforme radicale a sistemului de distribuţie s-a cristalizat după extinderea sudică, prin includerea Greciei (1981), a Spaniei şi a Portugaliei (1986), toate considerabil în urmă faţă de media PIB-ului CE de atunci.

Introducerea Programelor Integrate Mediteraneene (PIM) pentru perioada 1986-1992 a oferit Comisiei prima oportunitate de a experimenta abordări inovatoare privind atât conţinutul politicilor, cât şi metodele şi cerinţele ataşate punerii lor în aplicare.

În 1986 Actul Unic European creează bazele unei politici reale de coeziune menite să compenseze constrângerile pieţei unice pe care le resimt ţările meridionale şi alte regiuni mai puţin favorizate.

Adoptarea Programului Pieţei Unice Europene în 1986 şi semnarea Actului Unic European în 1986 au semnificat o nouă eră pentru politica de coeziune economică şi socială din CE. Eliminarea barierelor în calea comerţului şi libera circulaţie a persoanelor, capitalului şi serviciilor au fost însoţite de preocupări privind capacitatea regiunilor defavorizate de a face faţă presiunilor concurenţiale ale pieţei.

Consiliul European de la Bruxelles din februarie 1988 revizuieşte modul de funcţionare a fondurilor de solidaritate (cunoscute acum sub denumirea de Fonduri Structurale) şi le alocă 68 miliarde de ECU (la preţurile din 1997).

Tratatul de la Maastricht, care a intrat în vigoare în 1993, desemnează coeziunea ca fiind, împreună cu uniunea economică şi monetară şi piaţa unică, unul dintre principalele obiective ale Uniunii. De asemenea prevede crearea Fondului de Coeziune, pentru sprijinirea proiectelor în domeniul mediului şi transporturilor în statele membre cel mai puţin prospere.

Consiliul European de la Edinburgh (decembrie 1993) hotărăşte alocarea a aproximativ 177 miliarde de ECU (la preţurile din 1999), adică o treime din bugetul comunitar, pentru politica de coeziune.

Tratatul de la Amsterdam (1997) confirmă importanţa coeziunii şi de asemenea include un Titlu privind Ocuparea Forţei de Muncă care subliniază necesitatea colaborării în vederea reducerii şomajului.