Formele de guvernare în concepția lui Aristotel

Numărul, natura şi scopul diverselor forme de guvernare

„Tirania este guvernarea unuia ce

domneşte ca stăpân peste asociaţia politică;

Oligarhia este domnirea politică a bogaţilor;

Demagogia este dominarea

săracilor, cu înlăturarea bogaţilor.”

Despre stat şi cetăţean. Teoria guvernământului şi suveranitatea.

Când se studiază numărul, natura şi scopul diferitelor forme de guvernământ, cea mai importantă chestiune este să se ştie ce se înţelege prin stat. În vorbirea obişnuită, acest cuvânt este echivoc: un anumit act emanat de la stat, iar pentru alţii nu este decât actul unei minorităţi oligarhice ori al unui tiran. Cu toate acestea omul politic şi legiuitorul au în vedere numai statul în toate lucrările lor; iar guvernământul nu este decât o oarecare organizare impusă tuturor membrilor statului.

În accepţiune modernă statul reprezintă teritoriul şi populaţia asupra cărora îşi exercită autoritatea o anumită organizaţie. Deasemenea el mai poate fi definit ca instituţie politico-administrativă a societăţii în frunte cu un guvern şi cu organele acestuia, cu ajutorul cărora se asigură funcţionarea vieţii sociale pe un anumit teritoriu.

Şi în Grecia Antică statul avea componentele enumerate mai sus, însă Aristotel plasa populaţia alcătuită din cetăţeni pe un loc important în ceea ce priveşte elementele statului. Tot el explică faptul că unora le revine calitatea de cetăţean şi altora nu, şi stabileşte clar în ce contexte poţi avea/dobândi această calitate în Grecia Antică.

O altă chestiune care urmează de discutat este cea referitoare la existenţa Constituţiei politice.

Constituţia politică este ceea ce determină în stat organizarea sistematică a tuturor puterilor, dar mai ales a puterii suverane; iar suveranul cetăţii, în toate locurile, este guvernământul. Guvernământul este însăşi Constituţia, spre exemplu, în democraţii, poporul este suveranul; în oligarhii, din contră, este minoritatea compusă din bogaţi. Însă acest lucru nu înseamnă că nu-i reuneşte şi folosul comun deoarece din firea sa omul este o fiinţa socială şi doreşte perfecţionarea şi înfrumuseţarea vieţii sale. Este evident totuşi că toate Constituţiile care au în vedere folosul obştesc sunt pure, pentru că sunt conforme dreptului absolut iar cele care au în vedere numai folosul guvernanţilor sunt defectuase şi numai nişte forme corupte ale Constituţiilor bune, căci sunt despotice (adică tratează pe guvernaţi asemenea sclavilor), pe câtă vreme cetatea este o asociaţie de oameni liberi.

Aristotel, în cartea sa „Politica”, tratează mai întâi numărul şi natura Constituţiilor pure, afirmând că o dată acestea determinate, este lesne de recunoscut şi Constituţiile corupte.

După cum am constatat că Constituţia şi guvernământul sunt lucruri identice, iar guvernământul este puterea suverană a cetăţii, trebuie în chip necondiţionat ca această putere să se compună ori dintr-un singur individ sau dintr-o minoritate, ori, în sfârşit, din masa cetăţenilor. Când unul singur, minoritatea sau majoritatea guvernează în interesul general, Constituţia este în mod necesar pură; cand ei guvernează în interesul lor propriu sau în interesul unuia sau în interesul minorităţii, Constituţia este deviată de la scopul său astfel: ori membrii asociaţiei nu sunt intr-adevăr cetăţeni, ori, dacă sunt, ei trebuie să aibă partea lor din folosul obştesc.

Statul ideal aristotelic stă mai aproape de realitate decât acela al lui Platon, el nerecunoscând comunismul utopic platonic. Aristotel cere ca fiecare cetăţean, potrivit cu vârsta şi capacităţile sale, să implinească o slujbă politică în stat, sub conducerea celor mai virtuoşi, care alcătuiesc o aristocraţie morală şi intelectuală. „Cetăţeanul” trebuie să fie eliberat de grija materială, şi de aceea lucrul manual este lăsat pe seama robilor, care, după Aristotel, ca şi după toţi gânditorii antici, şi chiar pentru creştini, sunt o necesitate socială atâta vreme, zice Aristotel, cât nu există maşini care să facă singure munca sclavilor. De asemenea, După Aristotel, numai oamenii liberi primesc o educaţie, sub formă de ştiinţe sau arte.

Pe scurt, Statul aristotelic este o îmbinare de aristocraţie, monarhie şi democraţie, cele trei forme de guvernământ, căci la câteştrei scopul este interesul obştesc, urmărit fie de un conducător (monarhie), fie de mai mulţi (aristocraţie), fie de tot poporul (democraţie).

Acestora le opune trei forme vicioase, în care fie un singur conducător (tiranie), care este forma cea mai rea, fie câţiva (oligarhie), fie toţi (timocraţie) pun interesul statului în slujba intereselor egoiste. În fond, Aristotel este şi el ostil democraţiei ateniene pe care a studiat-o migălos şi a constatat unele nereguli.

Aşadar din concepţia filosofului reies trei mari forme de guvernare: democraţie, oligarhie, aristocraţie şi monarhie.