Funcționarii Publici

Viaţa socială a pus dintotdeauna multiple probleme, îndeosebi de ordin administrativ. Nevoia a dus la apariţia funcţiei publice şi a funcţiilor care s-o îndeplinească. Comunitatea umană n-ar fi avut acces la progres dacă nu şi-ar fi creat un întreg organism social, căruia i-a dat viabilitate prin personalul investit în diversitatea de funcţii statornicite de-a lungul timpului.

Diversitatea sarcinilor pe care le are de îndeplinit administraţia publică necesită o extrem de variată gamă de prestaţiuni realizate prin serviciile publice, ca şi un personal cu pregătire profesională diversă. Satisfacerea nevoilor cotidiene ale colectivităţii, a nevoilor omului care trăieşte într-o grupare organizată, rămâne finalitatea esenţială şi singura justificare a administraţiei publice, atât de diversificată, mai ales în prestaţiunile sale către populaşie. Privită din punct de vedere sociologic, administraţia publică nu reprezintă altceva decât o sumă de colectivităţi umane care organizează anumite acţiuni în favoarea altor oameni. Din acest punct de vedere, problema oamenilor care lucrează în administraţie capătă o importanţă considerabilă. Oricât de perfectă ar fi organizarea unui organism social şi oricât de bune legi şi decizii ar fi, rămâne doar o simplă schemă, fără viabilitate, dacă nu există oameni competenţi, activi şi devotaţi pentru realizarea scopului stabilit.

Funcţionarul pubic este, deci, persoana fizică investită cu o funcţie publică cu caracter de permanenţă în serviciile autorităţii centrale sau locale, ori în instituţiile publice care aparţin acestora. Ocuparea funcţiei de către funcţionar, în mod legal se face prin simpla investire sau prin investirea urmată de încheierea unui contract de muncă, sau prin simpla încheiere a unui contract de muncă.

Investirea este un act unilateral de putere, iar contractul de muncă este un acord de voinţă.

De aceea problema investirii legale a celor care exercită diferite funcţii în organele administraţiei publice este valabilă independent de contractul de muncă.

Persoanele care exercită diferite funcţii în organele administraţiei publice trebuie să beneficieze de investitura legală de a exercita permanent sau temporar o însărcinare în serviciul unui organ de stat; atunci avem un funcţionar de fapt, noţiune întrebuinţată în special în dreptul penal.

În mod logic, actele şi faptele funcţionarului de fapt ar trebui considerate nevalabile şi, deci, neproducătoare de efecte juridice. Cu toate acestea, viaţa practică a dovedit că se face distincţie între situaţia lipsei totale de investire (deci, în fapt, o uzurpare a funcţiei ) şi situaţia funcţionarului temporar investit şi care execută atribuţiile unei funcţii, în mod public; în acest ultim caz, este necesar să luăm în considerare regula validităţii aparenţei în drept; să admitem, deci, ideea că actele şi faptele unui asemenea funcţionar, produc efecte juridice limitate, dacă au creat drepturi subiective în favoarea terţilor de buna-credintă, care nu cunoşteau şi nici nu ar fi putut să cunoască neregularitatea investirii.

Funcţionarii administrativi pot fi grupaţi în mai multe categorii, în raport de criteriile folosite:

a) în raport de gradul de competenţă în exercitarea funcţiei nominalizăm

- funcţionarii cu munci de răspundere, deci funcţionarii de decizie şi control; aceştia au ca principale atribuţii conducerea şi coordonarea activităţii celorlalţi angajaţi, putând adopta şi acte decizionale;

- funcţionarii fără munci de răspundere, deci funcţionari auxiliari sau de execuţie, aceştia desfăşoara mai mult o activitate faptică, fie de pregătire a actelor decizionale, fie de punere a lor în executare, activitatea lor fiind strict îndrumată.

Este necesar un echilibru între numărul funcţionarilor de decizie şi control şi acela al funcţionarilor de execuţie, echilibru care nu este imuabil şi strict uniform, pentru că depinde de o serie de factori, cum ar fi:

- introducerea tehnicii noi ce duce la reducerea funcţionarilor, mai ales de execuţie;