Funcționarul Public

Funcţia publică reprezintă un element esenţial al statului reprezentând una din cele mai importante legături dintre cetătean şi instituţii. Reusita procesului de modernizare a administraţiei publice din Romania şi armonizarea prevederilor din domeniu cu legislaţia europeană, potrivit aspiraţiilor europene ale ţării noastre, nu pot fi concepute fără reformarea corpului funcţionarilor publici. Acest proces de reformare a corpului funcţionarilor publici are la bază prevederile Legii numarul 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici care definind functionarul public ca fiind persoana numită într-o funcţie publică stabileşte o legatură de interdependenţă între funcţionarul public şi ansamblul atributiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia publică, în temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale, cu alte cuvinte funcţia în care este numit. Această soluţie este utilizată în majoritatea statelor membre ale Comunităţii Europene şi reprezintă modalitatea utilizată şi în dreptul comunitar. Articolul 1 din Statutul European prevede că “ funcţionarul comunităţilor este persoana care a fost numită într-o funcţie publică permanentă printr-un act scris al autorităţii investite cu puterea de numire”.

Pe de altă parte legea stipulează că personalul din aparatul de lucru al autoritaăţilor sau instituţiilor publice care efectuează activităţi de secretariat-administrative, protocol, gospodărie, întreţinere-reparaţii şi deservire este angajat cu contract individual de munca. Persoanele care ocupă aceste funcţii nu au calitatea de functionar public şi li se aplică legislaţia muncii.

În literatura de specialitate sunt date diverse definiţii funcţiei publice, autorii acestora încercând să pună în evidenţă, mai mult sau mai puţin anumite trăsături generale sau specifice unor funcţii publice.

Fiecare funcţie publică se caracterizează prin anumite trăsături, dar tuturor funcţiilor publice le sunt comune urmatoarele:

• funcţia publică reprezintă un complex de drepturi şi obligaţii, care nu sunt facultative, ci obligatorii pentru persoana învestită;de asemenea funcţia publică are caracter de continuitate care decurge din însăşi continuitatea existenţei statului; din aceasta nu trebuie să tragem concluzia că funcţia publică nu poate fi exercitată intermitent; nu trebuie confundată funcţia însăşi cu realizarea ei;

• funcţia publică nu poate face obiectul unei întelegeri între părţi; ea este rezultatul unui act universal de voinţa prin învestirea legală ce acordă persoanei care exercită funcţia;

• funcţia publică este accesibilă tuturor cetăţenilor, în condiţiile legii;

Asupra funcţiei publice există mai multe tipuri de conceptii pe care le au în general, funcţionarii astfel că în opinia lor funcţia publică este vazută că:

• meserie de contact cu publicul (funcţiile de ghişeu, funcţiile prin care se realizează anumite prestaţii în favoarea cetătenilor, funcţile prin care se exercită controlul de vamă, de bilete de tren etc.);

• meserie tehnică, dificilă şi adesea periculoasă, funcţionarul nefiind într-un raport direct cu publicul (dispeceratul unui nod de cale ferată ce dirijează circulaţia trenurilor);

• mijloc de exprimare a autorităţii, funcţie ce le dă funcţionarilor anumite satisfacţii;

Funcţia publică este privită prin natura sa ca o funcţie socială; aceasta implică de la început ca acela care o exercită să aibă o veritabilă vocaţie de a se preocupa de cauza publică.

Activităţile desfaşurate de functionarii publici, care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, sunt urmatoarele:

a) punerea în executare a legilor şi a celorlalte acte normative;

b) elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor reglementări specifice autorităţii sau instituţiei publice, precum şi asigurarea avizării acestora;

c) elaborarea proiectelor politicilor şi strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor şi statisticilor necesare realizării şi implementarii politicilor publice, precum şi a documentaţiei necesare executării legilor, în vederea realizării competenţei autoritătii sau institutiei publice;

d) consilierea, controlul şi auditul public intern;

e) gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare;

f) colectarea creanţelor bugetare;

g) reprezentarea intereselor autorităţii sau institutiei publice în raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din ţara şi străinatate, în limita competenţelor stabilite de conducatorul autorităţii sau instituţiei publice, precum şi reprezentarea în justiţie a autorităţii sau institutiei publice în care işi desfasoară activitatea;

h) realizarea de activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a administratiei publice.