Geneza și evoluția dreptului internațional penal după al doilea război mondial

CAPITOLUL I. Constituirea dreptului internaţional penal

Secţiunea I: Noţiuni introductive

Comunitatea mondială a ajuns într-un stadiu al evoluţiei, în care dezvoltarea şi siguranţa existenţei umane nu mai pot fi tratate unilateral. În acest context, Kofi

Anan, secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, a susţinut că ONU nu poate asigura dezvoltarea omenirii fără a-i oferi siguranţă, în acelaşi timp, nu-i poate garanta siguranţa fără a-i oferi dezvoltare şi nu poate să le garanteze pe ambele fără asigurarea respectării drepturilor omului.

Din acest considerent, se impune obiectiv necesitatea coordonării eforturilor tuturor statelor pentru atingerea intereselor supreme ale comunităţii internaţionale: asigurarea păcii şi securităţii internaţionale, prevenirea şi combaterea terorismului, apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanei, eradicarea sărăciei, lichidarea traficului de droguri şi a traficului de fiinţe umane etc.

Globalizarea deschide posibilităţi enorme pentru dezvoltarea societăţii umane şi schimbarea ordinii mondiale, dar acest proces creează şi probleme care pot afecta soarta civilizaţiei. De aceea, în procesul globalizării, anume preeminenţa dreptului reprezintă o condiţie esenţială pentru pace, stabilitate şi securitate mondială, fiindcă supravieţuirea umanităţii depinde de modalitatea, în care individul este şi va fi protejat în societate, de puterea şi de dreptul la respectarea principiilor şi valorilor universale.

Secţiunea a II-a: Apariţia şi evoluţia dreptului internaţional penal

De la constituirea lor, relaţiile dintre state erau guvernate de dreptul internaţional public.Începând cu secolul XX, când sunt declanşate diverse divergenţe, ciocniri şi conflagraţii între state, când apare un nou sistem social-economic, relaţiile dintre statele lumii se intensifică într-un asemenea grad încât dreptul umanitar nu le mai putea acoperi. În aceste condiţii se cristalizează ideea unei noi ramuri internaţionale de drept: dreptul internaţional penal. Drept bază a apariţiei dreptului internaţional penal au servit prima conflagraţie de proporţii între statele din Europa – primul război mondial – creşterea fenomenului infracţional ce aduce atingere valorilor internaţionale vizate de mai multe state, apariţia criminalităţii organizate, înfăptuirea actelor de terorism etc.

Germenii normelor de drept internaţional penal apar în antichitate. Aşa, de exemplu, angajamentul părţilor de a extrăda dezertorii, fugarii şi de a se ajuta reciproc împotriva duşmanilor interni şi externi este găsit în Tratatul de pace, încheiat în anul 1280 î.e.n. între Ramses al II-lea faraonul Egiptului, şi Hatusil al III-lea , regele hitiţilor. Acte scrise de acest tip s-au păstrat numai pe plăci de lut – cel mai vechi dintre cele atestate datează cu sec. XXIV şi XXIII î.e.n. şi reflectă o înţelegere dintre regele akadian Naram-Sin şi regii Egiptului.

Mult mai târziu, Platon, Aristotel şi alţi scolaşti universalişti ca Sf. Augustin şi Thomas Aghninas au vorbit despre legalitatea şi ilegalitatea războiului. Aceste discuţii erau în esenţă nişte viziuni futuriste, şi nicidecum reflecţii asupra unui sistem legal existent. Grotius afirmă că orice fiinţă umană are drepturi fundamentale şi încălcarea acestor drepturi constituie o crimă. Grotius recunoştea că pacea şi justiţia sunt două fenomene. În temeiul acestei considerări, Grotius promovează ideea răspunderii individuale în dreptul internaţional, chiar dacă aceasta apare într-o formă embrionară.

Esenţa ideii constă în faptul că statul trebuie să-i pedepsească nu numai pe criminalii

din interior, dar şi pe cei ce săvârşesc infracţiuni asupra dreptului ginţilor (raţio inter omnes gentes).

La sfârşitul sec. XVIII, Immanuel Kant, Jean-Jacques Rousseau şi alţi filozofi ai timpului au înaintat planuri pentru o pace perpetuă, dar Jeremy Bentham a fost cel care a folosit pentru prima dată termenul de „drept internaţional penal”.

Ideea elaborării dreptului internaţional penal apare la sfârşitul sec. XIX, începutul sec. XX, adică după primul război mondial şi în special după încheierea tratatului de la Versailles din 1919, în care se prevedea înfiinţarea unui tribunal internaţional, având competenţa de a-l judeca pe fostul împărat al Germaniei, Wilhelm al II-lea de Hohenzollern, pentru „ofensa supremă contra moralei internaţionale şi autorităţii sacre a tratatelor ”.