Încheierea Contractului Individual de Muncă

Oamenii îşi desfăşoară activitatea în societate. Între indivizi se stabilesc diferite relaţii sociale. O parte dintre aceste relaţii sociale, respectiv cele mai importante, sunt reglementate de către stat, în sensul că nu sunt lăsate la bunul plac al indivizilor – fie ei angajatori sau angajaţi – ci sunt reglementate prin lege pe baza unor principii. Relaţiile sociale reglementate prin lege atunci când sunt concretizate, materializate devin raporturi juridice, adică acele raporturi în care drepturile şi obligaţiile subiecţilor (efectele juridice) sunt stabilite prin normă juridică. Aceste chestiuni de ordin general se aplică şi în cazul contractelor individuale de muncă.

Definiţie

Este raportul juridic între angajat şi angajator prin care angajatul, în baza fişei postului, efectuează sarcinile cu care a fost încărcat sau atribuit, iar angajatorul îi asigură toate condiţiile de desfăşurare şi executare a acestor sarcini în schimbul cărora îi efectuează plata salarială. Contractul individual de munca reprezintă, deci, acordul de voinţă ce intervine între o persoană fizică denumită salariat, care se obligă să presteze munca în interesul şi în subordinea unui angajator, persoană juridică (de regulă) sau persoana fizică, în schimbul unei contraprestaţii (salariul).

Contractul Individual de Muncă este cadrul oficial prin care angajatorul îşi demonstrează încadrarea legală în societate comercială, regie autonomă, unitate bugetară sau de administraţie publică. Fie că formei de încadrare i se defineşte, prin CIM sau prin raporturi de serviciu, toate aceste forme oferă angajatului dreptul de a munci şi de a fi remunerat, iar angajatorului legalitatea desfăşurării activităţii prevăzute în actul constitutiv al societăţii (Statutul societăţii).

Încheierea contractului individual de muncă are ca premisă actele normative care genereaza drepturi si obligaţii în aceasta materie şi contractul colectiv de muncă, neputându-se negocia termenii contractuali sub acest nivel minim. În prezent, Contractul Individual de Muncă este reglementat de Codul Muncii (Legea 53/2003), de Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional şi de Legea 130/1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă. De exemplu, dacă în contract se stabileşte o durată minimă a concediului de odihnă de 15 zile lucrătoare, această clauză va fi lovită de nulitate absolută, urmând să se aplice dreptul comun, în speţa art.140 alin.1 din Codul Muncii, care acordă 20 de zile lucrătoare anual, faţă de cele 18 zile prevăzute de fosta lege-cadru nr. 6/1992, care a fost abrogată în mod expres la 1 martie 2003, prin intrarea in vigoare a noului Cod al Muncii.

Trăsături

• Este guvernat de principiul libertăţii de voinţă – părţile negociază şi stabilesc clauzele lui, cu respectarea normelor imperative ale legii şi a clauzelor contractelor colective;

• Este un contract numit, adică reglementat ca atare prin norme de drept al muncii;

• Are numai două părţi, salariatul şi angajatorul, neputând exista pluritate de subiecte;

• Obligaţia salariatului este aceea de a munci (este o obligaţie de a face) care se execută în natură, neputând fi preschimbată în dezdăunări (spre exemplu, salariatul nu îi poate oferi angajatorului în locul muncii anumită valoare materială);

• Are un caracter bilateral, dând naştere la drepturi şi obligaţii reciproce între părţi;

• Este un contract cu titlu oneros, părţile obţinând reciproc o contraprestaţie, în schimbul aceleia pe care s-a obligat să o efectueze;

• Este un contract cu executare succesivă, în timp (nu se execută dintr-o dată);

• Se încheie intuitu personae, în sensul că munca nu se poate exercita prin reprezentant, ci se ţine cont de calitatea, calificarea pesoanei care urmează să presteze munca, dar şi de condiţiile pe care le oferă angajatorul