Indici Orientativi și Aspecte Practice Vizând Amprenta Psihocomportamentala a Criminalilor în Serie

Caracteristici ale criminalului în serie

Pentru a înţelege această frecvenţă a criminalilor în serie trebuie să observăm câteva caracteristici, având în vedere că ucigaşul în serie are câteva trăsături aparte, din care vor fi descrise doar principalele şase:

1. Crimele se repetă(“în serie”), petrecându-se cu frecvenţă mai mare sau mai mică, adeseori crescând ca număr, după o perioadă de timp ce poate însemna chiar ani de zile; ele continuă până când asasinul este prins, sau până când moare sau, la rândul său, este ucis.

Definiţia de mai sus reprezintă tiparul fundamental al asasinului în serie. Este evident că nu există vreun număr predeterminat de victime de la care asasinul devine criminal în “serie” şi nici vreo frecvenţă stabilită a acestei activităţi macabre căreia i se aplică termenul de mai sus. Spre exemplificare, am putea da cazul sud-africanului Ronald Cooper care, deşi a ucis o singură dată înainte de a fi arestat , a dezvăluit în jurnalul său un program extensiv şi planificat cu grijă de ucidere a copiilor.

Această predispoziţie este deseori recunoscută chiar de ucigaş. Mulţi dintre ei, după ce au fost arestaţi, au mărturisit că ar fi continuat să ucidă dacă ar fi fost lăsaţi în libertate. William Banin, “ucigaşul de pe autostradă” din California, I-a declarat unui ziarist, după proces: ”NU mi-a pierit pofta de a ucide. Nu mă pot stăpâni să n-o fac.” Pentru cei mai mulţi criminali în serie, actul crimei, dublat adeseori de abuz sexual şi mutilare, constituie un motiv în sine. În plus, la fel ca în cazul stimulării prin alcool sau droguri, ”doza” e din ce în ce mai mare. Aşa cum un drogat nu se va vindeca niciodată de patima lui dacă va avea acces liber la stimulent, tot aşa şi asasinul va continua în serie îndeletnicirea sa oribilă până ce, fie va muri, fie va fi omorât, sau până când va fi prins şi înlăturat din societatea pe care o afectează.

2. La fel ca în cazul omuciderilor “normale”, crimele tind să se petreacă în relaţie de unu-la-unu.

Forma cea mai comună de omucidere este incidentul singular, prin care o persoană e omorâtă de o altă persoană. Convenţional, criminologia clasifică acest gen de omoruri în două categorii:

1. ”crima pasională”, comisă într-un moment de furie intensă sau de frustrare;

2. crima înfăptuită “cu sânge rece”, care se distinge printr-o premeditare atentă, motivată adeseori de speranţa unui câştig personal.

O dată atins obiectivul propus (eliminarea soţului necredincios, de exemplu, sau a deţinătorului unui obiect râvnit), nu există nici un motiv de a mai presupune că asasinul va ucide din nou. Dintr-un studiu bazat pe statistica crimelor, se poate vedea că, în anul 1989, în Anglia şi Ţara Galilor, o mare parte a omuciderilor au fost comise de persoane care se cunoşteau cu victima.

Există şi circumstanţe accidentale, în care un criminal în serie a ucis mai mult de o persoană într-un incident, adesea fiind vorba de membri ai aceleiaşi familii, ca şi de o infracţiune complementară, cum ar fi hoţia. Însă cel mai răspândit scenariu pentru crima în serie, ca şi pentru omorul accidental, este cel pe cont propriu şi cu o singură victimă. În mare măsură, motivele unui asemenea scenariu sunt evidente. În mod clar, e mai “sigur” să lucrezi singur, în sensul că numai ucigaşul ştie despre crimă, şi trebuie să ucizi o singură victimă, pentru că acest fapt reduce posibilitatea ca autorul crimei să primească o ripostă dură sau ca victima să scape. Mai mult, caracterul individualist al criminalului în serie face imposibilă situaţia în care el să fie capabil sau dornic de a-şi împărtăşi nevoile şi plăcerile altcuiva. Această concluzie reiese, în conformitate cu statisticile, din faptul că el duce o viaţă paralelă sub chipul unui salariat demn de încredere, onorabil cap de familie şi bun vecin.

Cu toate acestea surprinde frecvenţa cuplurilor, partenerilor şi grupurilor criminale deşi în acest caz indivizii din care se compune perechea depind unul de altul. Şi totuşi, cerinţele de securitate, pe care ucigaşul singuratic le simte ca fiind esenţiale, sunt satisfăcute.

Cuplurile ucigaşe

Sensul obişnuit se referă la o pereche bărbat-femeie, aproape întotdeauna implicaţi într-o relaţie sexuală, în care bărbatul e, în general partea dominantă. Se observă un fenomen interesant, şi anume că, în vreme ce ambii parteneri au, ca indivizi, înclinaţii degenerate, “personalitatea lor combinată” se dovedeşte mortală doar atunci când sunt împreună. Pentru acest fenomen, francezii au născocit expresia “folie a deux”(“iluzie împărtăşită de două persoane legate emoţional”), iar psihologia –termenul Gestalt, conform căruia “intregul organizat e mai puternic decât suma părţilor lui”.

Printre cele mai cunoscute cupluri ucigaşe se numără englezii Ian Bradly şi Myra Hindley şi australienii David şi Catherine Birnei.

Partenerii

Noţiunea cuprinde cuplurile care nu se bazează pe relaţii sexuale. De obicei, după arestare “partenerii” se acuză reciproc. Exemple sunt William Burke şi William Hare, scoţienii care ciopârţeau cadavrele.

Grupurile ucigaşe

În orice discuţie pe tema grupurilor ucigaşe, se menţionează numele lui Charlie Manson, deşi “familia” lui Manson nu e nicidecum un fenomen izolat. Cu toate că nu există un model general, aşa cum s-ar putea descoperi printre cuplurile şi partenerii criminali, grupurile s-au dovedit instrumente foarte eficiente ale crimelor multiple, persoanele componente fiind unite, în cele mai multe cazuri, de un ideal comun creat de propriile lor închipuiri. De fapt , adeseori, grupurilor ucigaşe li se poate aplica foarte bine acelaşi principiu de folie a deux. Indivizii în sine pot fi incapabili de a comite o crimă , dar, adunaţi sub aripa unui grup cu o cauză comună şi un lider, pot fi cuprinşi de un val de “nebunie” colectivă.

3. Nu există—sau e foarte redusă—o conexiune între ucigaşi şi victimă, persoanele implicate având foarte rar relaţii directe de rudenie.