Înecul

I. ELEMENTE DIN EVOLUŢIA MEDICINEI LEGALE

Disciplină de graniţă prin excelenţă, medicina legală, în decursul timpurilor, a avut o evoluţie legată direct de progresul dreptului precum şi de progresul medicinei. Evoluţia sa legată de progresul dreptului s-a evidenţiat prin aceea că odată cu creşterea progresivă a complexităţii relaţiilor sociale, s-a creat şi un câmp din ce în ce mai larg de aplicare a cunoştinţelor ştiinţifice în domeniul dreptului, aceasta a fost aptă în mai mare măsură a rezolva ştiinţific problemele juridice.

Această interferenţă evolutivă a dus la crearea câmpului nelimitat de aplicare a cunoştinţelor ştiinţifice medicale în domeniul dreptului, câmp favorizat de caracterul modern şi progresist al legislaţiei, ce solicită masiv proba ştiinţifică, ce are aptitudinea de a convinge indubitabil.

Incă din Codul Hamurabi se constatau dispoziţii cu caracter medico-legal încadrate, evident, în specificul relaţiilor sociale din acea societate. Sunt cunoscute, de asemeni, prevederile privind responsabilitatea medicală din acest cod şi care aveau la bază legea talionului. în societatea sclavagistă, caracterul de clasă al dreptului includea şi practica medicinei în general. Multiple dispoziţii medico-legale întâlnim, de asemeni, în Lex Aquilia la romani, care era o lege axată cu precădere pe problemele răspunderii medicale. In această perioadă s-au elaborat şi unele principii ale responsabilităţii juridice medicale bazate pe culpă (de ex: principiul res ipsa loquitur). Evoluţia dreptului la romani a culminat cu Digestele lui Justinian care includeau multiple prevederi medico-legale asupra morţilor violente, avortului, pruncuciderii, responsabilităţii medicale, etc.

La Greci, în antichitate, şcoala din Cos a fost aceea care a elaborat nu numai preceptele deontologice ale profesiunii medicale ce au culminat în jurământul lui Hipocrate, dar şi multiple precepte medico-legale privind satisfacerea unor nevoii judiciare. Mai mult decât atât, problemele medico-legale făceau şi obiectul opiniilor filozofice, fiind cunoscută, de exemplu, disputa dintre Aristotel şi Platon privind definiţia momentului viabilităţii fătului (şi implicit a incriminării avortului şi pruncuciderii), bazele răspunderii medicale, etc.

La Chinezi este cunoscută culegerea de probleme medico-legale din anul 1200 şi intitulată "Cum se spală nedreptatea". în această culegere se găsesc aproape totalitatea problemelor medico-legale ce privesc viaţa şi sănătatea omului.

O legislaţie specială adresată acestui domeniu de activitate a fost dată de Carol cel Mare în 1522 şi cunoscută sub numele de Lex Carolina. In cadrul acestei legi se delimita, mai precis, rolul şi sarcinile medicinei (faţă de justiţie).

Odată cu Renaşterea, asistăm la o lărgire a câmpului de aplicare a cunoştinţelor medico-legale în domeniul dreptului şi în acest sens trebuie reţinută activitatea de medici legişti a celebrului chirurg A.Para (1510-1590) şi a lui Paul Zachias (1584-1659).

Primul, contemporan cu marii oameni ai renaşterii, a fost cel care, în lucrările sale, a promovat şi fundamentat ştiinţific necesitatea probei medicale în soluţionarea speţelor judiciare. In 1575 el scria prima carte de medicină legală din Europa intitulată "Despre rapoarte medico-legale şi mijloace de conservare a cadavrelor", în care arăta că juristul nu se poate dispensa de cunoştinţele medicale şi că în fond el hotărăşte după ceea ce expertul îi prezintă: "Chirurgii să nu prezinte plăgile mai mari ca mai mici şi nici cele mici ca mari pentru că oamenii legii se consultă şi judecă după cum li se raportează". Chiar dacă această viziune nu mai corespunde sistemului probator modern, ea a reprezentat un progres în evoluţia probaţiunii judiciare faţă de sistemul inchizitorial al probelor formale şi o tendinţă de afirmare a puterii nelimitate a ştiinţei în soluţionarea speţelor judiciare. Contemporanul său, Paul Zachias, savant al Renaşterii, a scris de această dată primul tratat de medicină legală intitulat "Chestiuni medico-legale" în care denumeşte specialitatea şi în care a afirmat, pentru prima dată, psihiatria medico-legală. Aceşti autori au pregătit, sub aspect ştiinţific, progresul firesc al legislaţiei afirmat în cartea lui Beccaria intitulată "Despre delicte şi pedepse". După cum se ştie, ca o reacţie la dreptul feudal, în cartea sa, Beccaria a promovat şi anticipat libertăţile fundamentale ale omului în societatea burghezo-democrată, libertăţi pe care le-a aplicat în domeniul dreptului prin principii rămase clasice: nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege, în dubio pro reo, etc.