Infracțiunea

1.Infractiunea, subiecţii răspunderii penale.

2 Obiectul infracţiunii.

3. Subiecţii infracţiunii.

4.Trăsăturile infracţiunii.

5 Prevederea faptei în legea penală.

6. Bibliografie

1.Infractiunea, subiecţii răspunderii penale.

Principiile răspunderii penale sunt cuprinse în cadrul penal. Actul acesta normativ, înscrie în economia sa noţiunea de infracţiune. Conform Codului penal, infracţiunea este o faptă care prezintă pericol social, săvîrşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală.

Infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale, al obligării făptuitorului la suportarea pedepsei. Conform Codului penal, legea penală apără, împotriva infracţiunilor, statul român, suveranitatea, proprietatea, persoana şi drepturile acesteia, precum şi întreaga ordine de drept.

Stabilind faptele penale, Codul penal şi celelalte acte normative în materie, se bazează pe cunoaşterea şi analiza infracţiunii ca instituţie juridică fundamentală. Infracţiunile sunt săvîrşite printr-o anumită desfăşurare în timp şi în spaţiu, denumită activitate infracţională. Infracţiunea este formată din mai multe etape, faze şi fiecare cu semnificaţii juridice proprii, atît obiective, cît şi subiective.

Infracţiunea exprimă trăsăturile esenţiale şi comune oricărei infracţiuni, trăsături prin care aceasta se distinge de faptele neîncriminate, precum şi de faptele de pericol social prevăzute de alte norme juridice decît cele penale.

Conform Codului penal art. 1, numai legea prevede care faptă constituie infracţiuni, pedepse ce se aplică infracţiunilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvîrşirii acestor fapte.

Simpla declarare prin lege a unor fapte ca infracţiuni şi săvîrşirea lor cu vinovăţie nu este suficientă pentru ca răspunderea penală să devină posibilă faţă de făptuitor. Mai este nevoie ca faptele săvîrşite să includă atît pericolul social, cît şi importanţa materială a infracţiunii. Conform Codului penal nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod văzut de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

2. Obiectul infracţiunii.

a) Obiectul juridic generic al infracţiunii este comun cu cel al tuturor infracţiunilor la regimul stabilit pentru anumite activităţi comerciale.

b) Obiectul juridic special al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale ale căror formare, normală desfăşurare şi dezvoltare depind de respectarea regulilor privind diferite operaţii, care au la bază o operare de măsurare.

Infracţiunea de înşelarea clienţilor are şi un obiect juridic secundar, referitor la apărarea intereselor materiale ale agenţilor comerciali şi persoanelor particulare.

c) Avînd în vedere că infracţiunea de înşelare a clienţilor poate fi concepută fără un obiect material asupra căruia se efectuează această operaţie, acesta va fi constituit din bunurile aflate în circuitul comercial care sunt susceptibile a fi măsurate.

Aceste bunuri pot fi atît din cele destinate consumului cît şi cele cu caracter productiv.

3. Subiecţii infracţiunii.

Infracţiunea fiind o faptă a omului, numai activitatea acestuia poate primi calificativul de faptă infracţională. Nici o altă faptă dacă nu provine de la om, nu poate fi caracterizată infracţiune.16

În teoria dreptului există o deosebire între subiectul activ şi subiectul pasiv al infracţiunii.

Subiectul activ este persoana fizică ce săvîrşeşte nemijlocit şi direct fapta sau participă în calitate de instigator sau complice la săvîrşirea ei. Subiectul activ al infracţiunii nu se egalează cu subiectul răspunderii penale. Nu tot timpul cel care săvîrşeşte infracţiunea ajunge să fie pedepsit. În dreptul nostru penal subiectul activ al infracţiunii nu poate fi decît o persoană fizică. Persoana juridică sau morală (exemplu o societate comercială) nu poate fi subiect al infracţiunii în conformitate cu legislaţia penală în vigoare, deoarece nu are voinţă şi conştiinţă proprie. Iar dacă totuşi în cadrul unei societăţi comerciale se săvîrşeşte o infracţiune ea este opera unei persoane fizice, a unui om şi nu a societăţii comerciale.

O persoană fizică poate fi subiect activ al infracţiunii numai dacă include trei condiţii:

- să aibă o anumită funcţie;

- să fie responsabil;

- să aibă libertatea de hotărîre şi acţiune.

Conform legii penale art. 10 se cere ca subiectul activ al infracţiunii să aibă cel puţin vîrsta de 16 ani. Dar în Codul penal al României pentru ca un minor între 14-16 ani să răspundă penal se mai cere să se dovedească că el a comis fapta cu discernămînt. Subiectul activ al infracţiunii poate fi numai persoana fizică responsabilă. Dar nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală care este săvîrşită de o persoană iresponsabilă. Prin persoană responsabilă se înţelege persoana care are capacitatea psihică de a-şi da seama de ceea ce face, de caracterul admis sau interzis al faptelor sale. Subiectul activ al infracţiunii nu poate fi deci o persoană care are libertate de hotărîre şi acţiune.