Infracțiunea continuată

Infracţiunea unică sau continuată se raportează la aceeaşi instituţie fundamentală a dreptului penal – infracţiunea –, lucrarea de faţă analizează asemănările şi deosebirile dintre cele trei categorii de fapte penale urmărind, ca principiu, structura infracţiunii, fără să excludă, însă, şi alte aspecte la fel de importante. infracţiunea continuată se realizează printr-o pluralitate de fapte penale care, în cazul concursului de infracţiuni, sunt sancţionate ca fapte distincte, iar în cazul infracţiunii continuate ele sunt incluse, din voinţa legiuitorului, în conţinutul eceleiaşi infracţiuni însă, în mod obiectiv, ele ar putea fi privite şi ca infracţiuni unice.

Condiţiile rezoluţiei la infracţiunea continuată.

Pentru a fi în prezenţa unei unităţi de rezoluţie aceasta trebuie să îndeplinească două condiţii:

a) Rezoluţia trebuie să fie determinată. În ceea ce priveşte gradul de determinare există mai multe puncte de vedere, în funcţie de cele două teorii arătate mai înainte.

Astfel, potrivit teoriei extensive, hotărârea unică trebuie să fie determinată în linii generale, cu prevederea în linii generale a acţiunilor succesive, a condiţiilor concrete de săvârşire a acestora, a mijloacelor folosite etc., fără a înţelege prin aceasta un plan alcătuit în amănunt, cu precizarea şi respectarea riguroasă a detaliilor de executare. Unitatea rezoluţiei infracţionale presupune reprezentarea dintru început a activităţii materiale corespunzătoare laturii obiective a infracţiunii, ceea ce înseamnă că, în momentul luării hotărârii de a comite delictul, autorul trebuie să fi avut imaginea concretă a faptului pe care îl va comite prin acţiuni repetate. Într-o altă opinie, expusă deja (teoria restrictivă), se consideră că rezoluţia infracţională trebuie să reprezinte un plan exact al comiterii infracţiunii continuate şi nu doar o reprezentare generală a faptelor ce urmează a fi săvârşite.

b) Rezoluţia trebuie să fie anterioară începerii activităţii infracţionale şi să persiste pe tot parcursul desfăşurării ei. Continuitatea rezoluţiei este socotită întreruptă în cazurile în care, după săvârşirea unei părţi din acţiunile componente, intervine vreo cauză de natură a-l determina pe făptuitor să ia o nouă rezoluţie pentru restul acţiunilor, caz în care se va reţine un concurs de infracţiuni. Dacă, însă, pe parcursul desfăşurării activităţii infracţionale intervine doar o schimbare a condiţiilor obiective, schimbare ce impune luarea unor măsuri suplimentare, nereprezentate iniţial, necesare pentru a face posibilă continuarea activităţii ilicite, nu se poate spune că intervine o nouă rezoluţie.

Unitatea de rezoluţie impune şi o unitate a scopului urmărit, atunci când acesta este un element al conţinutului legal al infracţiunii. Deci, în ipoteza în care textul de incriminare prevede mai multe scopuri speciale, comiterea mai multor acţiuni în vederea atingerii lor dă naştere, în mod necesar, unui concurs de infracţiuni numai atunci când aceste scopuri sunt incompatibile. În caz contrar vom fi în prezenţa concursului de infracţiuni sau a infracţiunii continuate în funcţie de unitatea sau pluralitatea rezoluţiei infracţionale.

Conform art. 41 alin. 2 C. pen. infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii (hotărâri) infracţionale, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul eceleiaşi infracţiuni. În mod obiectiv, din punct de vedere material, există mai multe fapte, dar, din voinţa legiuitorului, ele sunt reunite în conţinutul unei singure infracţiuni. Pot fi amintite, cu titlu de exemplu, delapidarea de către gestionar a unei sume de bani prin sustrageri repetate de sume mai mici, furtul unei cantităţi mari de cereale din magazia unei ferme prin sustrageri repetate de cantităţi mai mici , infracţiunea de înşelăciune prin inducerea în eroare a mai multor persoane la diferite intervale de timp etc.

Asemănări privind subiecţii infracţiunii

Unitatea de subiect activ. Atât faptele concurente cât şi faptele continuate sunt săvârşite de acelaşi subiect activ, adică de acelaşi făptuitor. Fără îndeplinirea acestei condiţii nu poate exista unitate de infracţiune, dar nici concurs de infracţiuni. Pentru a fi îndeplinită condiţia unităţii de subiect activ nu este importantă calitatea pe care o au făptuitorii la comiterea actelor de executare (autor, coautor, instigator sau complice), fiind posibil ca unele fapte să fie săvârşite în calitate de autori, iar altele de instigatori sau complici, ori să îşi schimbe pe parcurs rolurile. În ipoteza în care un subiect a participat la săvârşirea actelor componente în calităţi diferite, el va răspunde penal pentru calitatea care atrage răspunderea cea mai gravă, răspunderea fiind limitată, binenţeles, la contribuţia lui efectivă.

Faptele concurente şi cele continuate pot sau nu să prezinte caracter penal fiecare în parte. Pentru a se putea reţine un concurs de infracţiuni sau o infracţiune continuată trebuie să existe cel puţin două fapte materiale cu caracter penal. Dacă făptuitorul a săvârşit mai multe fapte, din care se poate reţine doar una ca având caracter penal, deci doar una constituind infracţiune, el va răspunde pentru un delict unic, chiar dacă, în mod obiectiv, a comis mai multe acte materiale.