Infractiunea Flagranta

Imagine preview
(7/10)

Acest referat descrie Infractiunea Flagranta.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 18 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 4 puncte.

Domeniu: Drept

Extras din document

CAPITOLUL I. Conceptul de infracţiune flagrantă

Secţiunea 1. Scurte consideraţii istorice

Prin practica autorităţilor judiciare, în decursul timpului, s-a ajuns la concluzia că în anumite situaţii, când vinovăţia inculpatului poate fi stabilită cu certitudine din primele momente ale săvârşirii infracţiunii, devine necesară simplificarea procedurii de cercetare şi de judecată. Astfel, în cazul infracţiunilor flagrante s-a adoptat o procedură simplificată numită şi procedura de urgenţă şi anume procedura specială de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante, dispoziţiile acesteia regăsindu-se în cuprinsul art. 465-479 din Codul de procedură penală.

În legislaţia noastră se face deosebire între infracţiunile flagrante şi cele neflagrante, criteriul de distincţie fiind însă numai de ordin procesual. Astfel, sub aspectul dreptului substanţial, între cele două categorii de infracţiuni nu sunt deosebiri, limitele pedepselor fiind aceleaşi atât în cazul infracţiunilor flagrante, cât şi în cazul infracţiunilor neflagrante.

Însă în istoria dreptului au existat perioade în care această distincţie avea relevanţă şi sub aspectul dreptului substanţial. Astfel în Codul lui Hammurabi precum şi în Legea celor XII Table se face o distincţie între cele două categorii de infracţiuni nu doar de ordin procesual ci chiar substanţial, furtul flagrant („furtul manifest”) fiind sancţionat cu pedeapsa capitală. Înăsprirea sancţiunilor penale în cazul infracţiunilor flagrante poate fi întâlnită şi în vechiul drept englez sau francez, unde, totodată, erau instiutite şi proceduri urgente de urmărire şi judecată.

Sub aspect procesual însă, în toate legislaţiile s-au conturat reguli specifice de urmărire şi judecare a unor asemenea infracţiuni. În dreptul englez, cu mai bine de două secole în urmă, procedura curţilor de poliţie scoate din jurisdicţia lentă a curţilor cu juraţi, infracţiunile de o gravitate mai redusă, dându-le în soluţionarea sumară a judecătorului unic. Modelul a fost apoi preluat în Franţa începând cu o lege din 1863, fiind folosit şi astăzi.

În legislaţia procesual penală română primele dispoziţii cu privire la infracţiunile flagrante apar în Codul penal din 1864 care doar definea această infracţiune în art. 40. În baza acestei definiţii Legea Micului Parchet nr. 13 din 1913 introduce o procedură specială pentru infracţiunile flagrante săvârşite în reşedinţe de judeţ, gări, porturi şi bâlciuri. În Codul din 1936, deşi procedura nu era consacrată într-un capitol separat, existau dispoziţii speciale cu privire la infracţiunile flagrante (art. 218, 226, 338-340) în cadrul reglementării comune. Din anul 1957, prin Decretul nr. 324, s-a introdus în Codul de procedură penală „Procedura urgentă de urmărire sau judecată pentru anumite pricini” care avea, în principal, dispoziţii privind urmărirea şi judecarea infracţiunilor flagrante.

Actualul Cod reglementează în mod individual procedura specială privind infracţiunile flagrante în Titlul IV „Proceduri speciale”, Capitolul I, art. 465-479.

Secţiunea 2. Noţiunea de infracţiune flagrantă

Etimologic, termenul de „flagrant” derivă din verbul latin flagro, -are care înseamnă „a arde”; sens în care, noţiunea de „flagranţă” semnifică prinderea făptuitorului în focul acţiunii sale sau imediat după săvârşire.

Multă vreme, în drepul nostru dar şi în limbajul juridic sau cel comun, noţiunea de infracţiune flagrantă era cunoscută sub denumirea de flagrant delict. Legislaţia penală românească actuală a înlocuit însă termenul „delict” cu cel de „infracţiune” astfel că nu se mai justifică folosirea expresiei vechi.

Potrivit art. 465 din Codul de procedură penală este „flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire. Este de asemenea flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune. În caz de infracţiune flagrantă orice persoană are dreptul să prindă pe făptuitor şi să-l aducă înaintea autorităţii.”

Având în vedere momentul în care a fost descoperită infracţiunea flagrantă, în literatura de specialitate se arată că asemenea infracţiuni au forme tipice şi forme asimilate. Acest lucru rezultă din dispoziţiile art. 465 şi 466 C. proc. pen.

Infracţiunea flagrantă tipică. Art. 465 alin. (1) C. proc. pen. prevede două situaţii de infracţiune flagrantă tipică: infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii şi cea descoperită imediat după săvârşire.

a) Infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii presupune prinderea infractorului în timpul şi locul comiterii acesteia. Termenul săvârşire se interpretează în sensul art. 144 C. pen., adică realizarea oricăreia din faptele care alcătuiesc conţinutul unei infracţiuni în formă consumată, tentativă sancţionabilă sau participaţie sub orice formă: autor, coautor, instigator sau complice.

Fisiere in arhiva (1):

  • Infractiunea Flagranta.doc