Instituția Ombudsmanului

Istoric-apariţia şi dezvoltarea instituţiei

Sarcinile Puterii legislative şi a administraţiei publice au crescut tot mai mult, mai ales din cauza complexităţii vieţii economice şi sociale şi a plângerilor privind birocraţia existentă în instituţii. Cetăţenii statelor intrau în contact cu autorităţi, însă colaborarea nu era întotdeauna una productivă şi eficientă. De acea mulţi cetăţeni ajungeau să-şi piardă încrederea în anumite structuri, acesta ducând la conflicte, rezolvarea cărora nu se mai putea rezolva de aceste structuri. Astfel după primul război mondial statele au început să introducă instituţia mediatorului, care avea la bază modelul suedez. Instituţia ombudsmanului exista din 1809 în Suedia, însă a început să se răspândească numai după 1960 sub această formă contemporană.

În 1809, Gustav IV al Suediei a fost nevoit să abdice. Din acel moment raportul privind supervizarea administraţiei publice a fost prezentat Parlamentului nu a Regelui. Pentru efectuarea supervizării a fost ales ombudsmanul. Există ţări unde pe lângă ombudsmanul naţional, au apărut ombudsmeni care supravegheză o anumită administraţie.

Urmând modelul suedez Finlanda a creat postul de Ombudsman Parlamentar în 1919. Prin urmare instituţia Ombudsmanului din Finlanda a fost a doua înfiinţată din lume.

Instituţia Ombudsmanului s-a răspândit în toate ţările nordice la jumătatea secolului XX. În Danemarca instituţia Ombudsmanului poporului a fost creat în 1955, iar în Norvegia primul Stortingets Ombudsman a fost creat în 1962. În ambele ţări, puterile Ombudsmanului sunt mai limitate decât ale instituţiilor similare din Suedia şi Finlanda. Mai târziu instituţia s-a răspândit în alte părţi ale lumii, în special urmărind modelul Danez.

Treptat instituţia Ombudsmanului se răspandeşte în toate părţile lumii. Anii 1970 au demonstrat ca instituţia Ombudsman–ului a găsit terenul potrivit pentru a se răspândi în Noua Zeelanda şi provinciile canadiene şi statele australiene. Până în prezent instituţii asemănătoare au fost înfiinţate în aproape toate ţările europene. Instituţii asemănătoare funcţionează în unele ţări africane dar şi în state central şi sud americane.

Instituţia Ombudsmanului European a fost înfiinţată prin Tratatul de la Maastricht în 1992. În 1995 Parlamentul European a ales primul Ombudsman European, în persoana domnului Jacob Söderman, care a fost avocat al poporului şi ministru al justiţiei în Finlanda. În octombrie 1999 Parlamentul European l-a reales pe domnul Söderman pentru un mandat de cinci ani.

În prezent, Ombudsmanul European este P. Nikiforos Diamandouros. Acesta a fost avocatul poporului naţional al Greciei şi a fost ales de Parlamentul Europei şi deţine postul începând cu 1 aprilie 2003. Ombudsmanul European îşi îndeplineşte îndatoririle în conformitate cu competenţele conferite instituţiilor şi organismelor comunitare prin Tratate.

Definiţia Ombudsmanului

Ombudsmanul este o autoritate publică autonomă, o instituţie recunoscută de Constituţie sau de o lege a organului legislativ competent acesteia, condusă de o persoană independentă, care răspunde de actele sale în faţa Parlamentului, primeşte plângerile cetăţenilor şi acţionează din proprie iniţiativă pentru a apăra legalitatea actelor juridice sau administrative, face recomandări ori sugestii şi face publice informări anuale.

Unele ţări au păstrat denumirea de ombudsman, altele însă au adoptat o altă denumire: mediator în Franţa, apărător al dreptăţii în Portugalia, apărător al poporului în Spania sau avocatul poporului la noi. Există şi ţări unde sunt mai mulţi ombudsmeni, de exemplu în Suedia, Austria şi Australia.

Organizarea Ombudsmanului

Aparatul ombudsmanului, prin care realizează supervizarea administraţiei publice, nu poate fi nici prea mică încât să nu le garanteze independenţa şi autoritatea, nici atât de mare încât să cadă şi el pradă birocraţiei.