Instituții de drept procesual civil

1. Conceptul de competenţă

Codul de procedură civilă debutează prin a se referi, chiar în primele sale articole, la regulile de competenţă. Această reglementare apare firească dacă ţinem seama de importanţa regulilor procedurale prin intermediul cărora se statornicesc atribuţiile instanţelor judecătoreşti.

2. Formele competenţei

Delimitarea activităţii instanţelor judecătoreşti, între ele, se realizează prin intermediul regulilor competenţei jurisdicţionale. Competenţa jurisdicţională prezintă la rândul său două forme: competenţa materială sau de atribuţiune şi competenţa teritorială.

3. Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti

Primul articol al Codului de procedură civilă consacră principiul plenitudinii de jurisdicţie a judecătoriilor. Prin urmare, toate celelalte instanţe au o jurisdicţie de excepţie, în sensul că ele pot soluţiona cauze civile în primă instanţă numai în baza unor dispoziţii normative care le atribuie în mod expres o atare competenţă.

4. Competenţa tribunalelor

În primul rând, competenţa tribunalelor în materie comercială este o competenţă de drept comun. Într-adevăr, din redactarea art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., rezultă că tribunalele au competenţa de a soluţiona toate cererile în materie comercială, cu excepţia acelora al căror obiect are o valoare de până la 100.000 de lei.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 a amplificat competenţa tribunalelor şi în litigiile de natură civilă. Astfel, în concret, în urma modificărilor aduse art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., tribunalele judecă litigiile civile al căror obiect are o valoare de peste 100.000 de lei, cu excepţia cererilor de împărţeală judiciară. La această excepţie, Legea nr. 219/2005, de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, a adăugat şi cererile în materie succesorală, cererile neevaluabile în bani, precum şi cele privind materia fondului funciar.

5. Competenta curtilor de apel

Actuala redactare a textului comentat ne-a fost oferită în urma adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, prin Legea nr. 219/2005. Sublinierea este deosebit de utilă pentru a sesiza şi o diferenţiere de formulare şi de conţinut în raport cu prevederile cuprinse în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

6. Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Competenţa instanţei supreme este determinată de funcţiile speciale ale unei instanţe aflate în vârful ierarhiei sistemul nostru judiciar. Or, aşa cum este firesc, aceste funcţii trebuie să fie concentrate asupra îndrumării instanţelor judecătoreşti pentru aplicarea şi interpretarea corectă a legii în opera de înfăptuire a justiţiei. Acest lucru se realizează, în principal, pe calea recursului în interesul legii

7. Nulitatea actelor de procedură

Nulitatea vizează o mare diversitate de acte ale instanţei, părţilor şi ale altor participanţi procesuali, acte între care există o strânsă interdependenţă. O atare realitate se reflectă adeseori şi pe planul efectelor pe care le determină nulitatea. Concluzia firească a unei atari constatări rezidă în faptul că nulitatea nu reprezintă o simplă consecinţă a ignorării unor condiţii de validitate a actelor de procedură, ci şi o consecinţă a nesocotirii unor reguli privitoare la desfăşurarea procesului civil.

De aceea, noi am definit nulitatea ca sancţiunea ce determină ineficienţa actelor de procedură îndeplinite fără respectarea regulilor de desfăşurare ale procesului civil şi care se răsfrânge, adeseori, şi asupra actelor ulterioare.