Instituțiile jurisdicționale europene

Curtea de justiţie a Comunităţilor europene– scurt istoric

Necesitatea înfiinţării unei astfel de instituţii s-a resimţit încă din perioada lucrărilor pregătitoare elaborării Tratatului de la Paris instituind C.E.C.A. Partenerii prezenţi la negocieri vedeau în Curtea de justiţie adevăratul organ de control al legalităţii actelor emise de către Înalta Autoritate şi de Consiliul special de miniştri (instituţii ale C.E.C.A.), menit să asigure, în acelaşi timp, echilibrul între aceste instituţii şi statele membre, de asemenea, să garanteze neamestecul autorităţilor C.E.C.A. în domeniile care cad sub incidenţa suveranităţii statelor membre (cele în care nu a intervenit delegarea de suveranitate).

În cadrul negocierilor s-au propus mai multe soluţii, dar nici una nu a fost adoptată. Între soluţiile propuse s-au evidenţiat: înfiinţarea unei comisii de arbitraj (considerată a fi insuficientă) şi recurgerea la serviciile unui organ de jurisdicţie deja existent (eventual Curtea internaţională de justiţie). În cele din urmă, s-a optat pentru o soluţie, propusă încă din anul 1950 (la începutul negocierilor), de a înfiinţa o Curte de justiţie proprie, care să asigure „respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea ... tratatului şi a regulamentului de executare”55.

Mai târziu, cele 2 Tratate de la Roma, acte institutive ale C.E.E şi C.E.C.A., ca şi cele 2 Protocoale - care le completează - prevăd înfiinţarea Curţii de justiţie, având acelaşi rol ca şi Curtea de justiţie înfiinţată prin Tratatul de la Paris.

La 25 martie 1957 intervine Convenţia relativă la unele instituţii comune Comunităţilor europene, care prevede (la articolul 3) faptul că atribuţiile conferite de fiecare dintre cele 2 Tratate de la Roma Curţii de justiţie vor fi exercitate de o Curte de justiţie unică şi că această instituţie unică înlocuieşte Curtea prevăzută în articolul 32 al Tratatului de la Paris. Deci, la intrarea în vigoare a Tratatelor de Ia Roma, cele 3 Comunităţi europene au o Curte de justiţie unică (comună) care îşi exercită atribuţiile stabilite prin fiecare tratat în parte, potrivit dispoziţiilor fiecăruia dintre ele. Această situaţie a fost ilustrată plastic de specialiştii în probleme comunitare prin formula “une tête à trois casquettes”.

Ulterior Convenţiei din martie 1957, care opera, deja, după cum am amintit, o punere de acord a textului Tratatului C.E.C.A. cu textele corespunzătoare din Tratatele C.E.E. şi C.E.E.A., în ceea ce priveşte Curtea de justiţie, „Tratatul de fuzionare a executivelor”, semnat la 8 aprilie 1965, realizează aceeaşi punere de acord pentru unele dispoziţii ale Protocolului din 18 aprilie 195157. Mai târziu, Regulamentul de procedură, din 3 martie 1959 , elaborat de Curte şi aprobat de Consiliul de miniştri, preia şi detaliază unele dispoziţii din celelalte 2 Protocoale asupra Statutului Curţii de justiţie.

Instituţie comună a 3 Comunităţi distincte, Curtea de justiţie, cunoscută drept Curtea de justiţie a Comunităţilor europene sau Curtea de justiţie de la Luxemburg (instanţa de la Luxemburg) ori Curtea europeană de justiţie, este guvernată de dispoziţii aproape identice, care sunt înscrise în fiecare dintre Tratatele ce instituie cele 3 Comunităţi, precum şi în Protocoalele adiţionale. Aceasta a fost concepută ca instituţia comună a C.E.C.A., C.E.E. şi C.E.E.A. atât pentru raţiuni de ordin practic, cât, mai ales, pentru facilitarea unităţii de aplicare şi interpretare a Tratatelor şi pentru a favoriza rezolvarea eventualelor conflicte de competenţă dintre Comunităţi.

Actul unic european (A.U.E.) prevede că dispoziţiile de la titlul III al Statutelor pot fi modificate de către Consiliu, hotărând în unanimitate la cererea Curţii şi după consultarea Comisiei şi a Parlamentului.

De la înfiinţarea sa, în anul 1952, şi până în prezent, Curtea de la Luxemburg a fost sesizată cu peste 8600 de cauze. În anul 1978 a fost atinsă cifra de 200 de sesizări pentru acel an, pentru ca, în anul 1985, această cifră să ajungă la 400, ulterior fiind depăşită. Din cauza acestui aflux de sesizări, care trebuiau rezolvate în termenele prevăzute de Tratate, Curtea a realizat o revizuire a Regulamentului său de procedură, astfel încât cauzele cu care era sesizată să poată fi rezolvate mai rapid şi a cerut, totodată, Consiliului să înfiinţeze o instituţie jurisdicţională nouă. Răspunzând solicitării Curţii de justiţie, Consiliul de miniştri a înfiinţat, în anul 1989, Tribunalul de primă instanţă. Noua instituţie, aflată sub autoritatea Curţii de justiţie, are drept scop pe acela de ameliora protecţia jurisdicţională a justiţiabililor şi de a permite Curţii să se concentreze asupra sarcinii sale principale, aceea de a interpreta, în mod uniform, dreptul comunitar.

1. Delimitări conceptuale

A. Consideraţii preliminare

O influenţă determinantă asupra evoluţiei Comunităţilor a avut-o înfiinţarea, încă de la începutul procesului de integrare europeană, a unei Curţi de justiţie. Rolul acestei instanţe este acela de a asigura respectarea dreptului comunitar în interpretarea şi aplicarea Tratatelor. Motivul pentru care, prin Tratatele comunitare, s-a conferit Curţii de justiţie, ca instituţie jurisdicţională, misiunea generală de a asigura respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea Tratatului C.E. este următorul: existenţa unei Curţi de justiţie este un element esenţial pentru un proces de integrare, deoarece sistemul de repartizare a competenţelor pe care acesta îl comportă presupune, pe de o parte, garanţia pentru fiecare stat membru că respectarea sa va fi asigurată atât de instituţii, cât şi de către state membre şi implică, pe de altă parte, menţinerea uniformităţii de aplicare a regulilor comune.

În literatura de specialitate a domeniului, s-a arătat că această funcţie este exercitată de către Curtea de justiţie în condiţii identice celor ale jurisdicţiilor statale (şi nu după modelul jurisdicţiei internaţionale), deoarece Curtea de justiţie nu este o jurisdicţie internaţională, ci o jurisdicţie internă a Comunităţilor, după modelul jurisdicţiilor statale, atât prin persoana justiţiabililor, cât şi prin competenţa, natura litigiilor care îi sunt supuse şi procedura după care statuează.

După cum se ştie, justiţia internaţională clasică este, în principiu, voluntar consimţită, competenţa obligatorie fiind excepţională. Spre deosebire de aceasta, Curtea de justiţie a Comunităţilor europene este competentă de drept în cazurile prevăzute de Tratate, fără a mai fi necesar pentru statele membre să accepte această competenţă. Jurisprudenţa Curţii a devenit, în principiu, obligatorie prin intrarea în vigoare a Tratatelor comunitare, ceea ce înseamnă nu numai că poate fi sesizată unilateral, chiar împotriva statelor membre, dar şi că, în domeniul care i-a fost atribuit, competenţa sa este exclusivă de orice altă modalitate de reglementare.

Potrivit art. 219 din Tratatul C.E., statele membre se angajează să nu supună un diferent referitor la interpretarea sau aplicarea Tratatului unui alt mod decât cel prevăzut de acesta.

Spre deosebire de jurisdicţia internaţională, care este competentă, în principiu, să soluţioneze numai litigiile dintre state, neputând fi sesizată în mod direct de către particulari, Curtea de justiţie este accesibilă nu numai statelor membre şi instituţiilor, dar, în condiţii mult mai stricte, potrivit Tratatelor, şi particularilor persoane fizice şi juridice.