Instituțiile Uniunii Europene - mediul legal al întreprinderii în Uniunea Europenă

1. Evoluţia instituţională

Cele 3 comunităţi (CECO, CEE, EURATOM), aveau, la început, instituţii proprii.

La înfiinţare, Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului a fost prevăzută cu următoarea structură instituţională proprie:

a) Înalta Autoritate – organism supranaţional;

b) Consiliul de Miniştri – organism interguvernamental;

c) Adunarea Comună – constituită ca un Parlament al statelor membre. Începând cu anul 1979 membrii Adunării Comune au fost aleşi prin vot universal;

d) Curtea de Justiţie – organism menit să soluţioneze litigiile dintre state.

Şi Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM) au fost prevăzute la înfiinţare cu o Comisie (Înaltă Autoritate) şi Consiliul de Miniştri ca organ interguvernamental. Prin Convenţia de la Roma (Tratatele de la Roma), semnată în 1957, intrată în vigoare în 1958, cele 3 comunităţi au fost prevăzute cu o Adunare Parlamentară comună, devenită Parlamentul European de astăzi şi o Curte de Justiţie.

Prin Tratatul de la Bruxelles din 1965, zis şi Tratatul de fuziune, au fost unificate executivele celor 3 comunităţi, respectiv Consiliile de Miniştri şi Înalta Autoritate CECO, fiind înlocuite cu un Consiliu de Miniştri şi o Comisie. Deci Comunităţile aveau în final următoarele instituţii:

a) Comisia Comunităţilor Europene;

b) Consiliul de Miniştri;

c) Adunarea Comună, devenită Parlamentul Europei;

d) Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.

Prin Tratatele de la Maastricht (7 februarie 1992), cunoscut ca Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE) a fost înfiinţată şi Curtea de Conturi a Uniunii Europene.

2. Consiliul European. Precizări terminologice şi instituţionale

Consiliul European nu este, ca instituţie, acelaşi cu Consiliul Europei. Consiliul Europei este organizaţie internaţională de sine stătătoare şi a fost înfiinţat la 5 mai 1949, prin semnarea, la Londra, a statutului acestuia. Acesta are următoarele organe proprii: a) Comitetul de Miniştri; b)Adunarea Consultativă; c) Secretariatul. România s-a alăturat Consiliului Europei, aderând la Statutul acestuia prin Legea nr. 64/1993.

Consiliul European a fost înfiinţat în 1974 când şefii de stat şi de guvern au hotărât să se întâlnească cu regularitate, împreună cu miniştrii lor de externe şi cu preşedintele şi un vicepreşedinte al Comisiei Europene. Are competenţe în domeniul cooperării politice la nivel comunitar şi extracomunitar, precum şi în domeniul construcţiei comunitare. Preşedinţia Consiliului European este asigurată prin rotaţie de Statele Membre pe perioade de câte 6 luni, în ordinea adeziunii, schimbându-se odată cu conducerea Consiliului Miniştrilor, regula fiind ca acelaşi stat să deţină în acelaşi timp conducerea celor două foruri.

Prin Tratatele de la Amsterdam din 2 octombrie 1997 care modifică Tratatul privind Uniunea Europeană, tratatele instituind Comunităţile Europene şi anumite acte conexe, s-a statuat că este de competenţa Consiliului European să definească principiile şi orientările generale ale politicii externe şi de securitate comune, inclusiv pentru problemele care au implicaţii în domeniul apărării. Tot Consiliul European ia deciziile necesare pentru definirea şi implementarea politicii externe şi de securitate comune, pe baza orientărilor generale pe care le-a stabilit. Asigură unitatea, coerenţa şi eficacitatea acţiunii Uniunii.

Preşedinţia este asigurată prin rotaţie şi este responsabilă pentru punerea în aplicare a deciziilor adoptate de Consiliu.

Preşedinţia este asistată de Secretarul general al Consiliului care exercită funcţia de Înalt Reprezentant pentru politică externă şi de securitate comună.

Preşedinţia consultă Parlamentul European asupra aspectelor principale şi în legătură cu opţiunile fundamentale de politică externă şi de securitate comună şi se îngrijeşte ca punctele de vedere ale Parlamentului să fie luate în considerare.

- Constituţia adoptată la Roma în anul 2004, aflată în proces de ratificare de către statele membre, reglementează, la art.20 şi 21, instituţia Consiliului European. Acesta trebuie să dea Uniunii impulsionarea necesară pentru dezvoltarea sa şi să definească orientările şi priorităţile politice generale. Nu are atribuţii legislative. În ce priveşte compunerea, aceasta urmează a se modifica în sensul că, în afară de şefii de stat şi de guvern ai Statelor Membre mai fac parte preşedintele său şi Preşedintele Comisiei (deci Comisia nu mai este reprezentată de un vicepreşedinte ci chiar de preşedinte). La lucrările Consiliului European urmează să participe şi ministrul afacerilor externe, fără însă ca acesta să fie membru.

Consiliul European, potrivit Constituţiei, urmează să se reunească trimestrial la convocarea preşedintelui său.

Preşedintele Consiliului European va fi ales de Consiliul European cu majoritate calificată pentru un mandat de 2 ani şi jumătate, putând fi reales încă o dată şi va avea următoarele atribuţii:

– de a prezenta şi conduce lucrările Consiliului European;

– de a asigura, în cooperare cu preşedintele Comisiei şi pe baza lucrărilor Consiliului de Afaceri Generale, buna desfăşurare şi continuitatea Consiliului European;

– de a depune eforturi pentru asigurarea coeziunii şi consensului în cadrul Consiliului European;

– de a prezenta Parlamentului European un raport la finalul fiecărei reuniuni;

– de a asigura, în această calitate şi la nivelul său, reprezentarea externă a Uniunii pe probleme de politică externă şi securitate comună, fără să aducă atingere competenţelor ministrului afacerilor externe al Uniunii.

Preşedintele Consiliului European nu poate să îndeplinească şi un mandat naţional, deci nu va fi exercitată de nici unul dintre şefii de stat sau de Guvern.

3. Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene

Consiliul de Miniştri are o compoziţie interguvernamentală şi este principalul organ cu atribuţii în materie decizională. Potrivit art. 1 din Tratatul de la Bruxelles, „fiecare Guvern deleagă pe unul dintre membrii săi”. În mod excepţional, unele guverne pot fi reprezentate printr-un înalt funcţionar. De regulă, statele sunt reprezentate de ministrul de externe, dar practica a consacrat participarea la reuniuni şi a altor miniştri în funcţie de problemele aflate la ordinea de zi.

În funcţie de problemele aflate pe ordinea de zi, Consiliul de Miniştri poate să funcţioneze ca un consiliu general.

Preşedinţia se asigură prin rotaţie, mandatul fiecărui stat membru fiind de 6 luni.

Atribuţiile Consiliului de Miniştri, potrivit art. 145 din Tratatul de la Roma, sunt:

– de a adopta legislaţia comunitară (decizii);

– de a coordona politicile comunitare;

– de a finaliza acordurile încheiate de Comunitate cu state terţe în domeniile de competenţă comunitară;

– de aducere la îndeplinire a obiectivelor tratatelor comunitare.

Din aceste atribuţii reiese că rolul Consiliului de Miniştri este dublu: este for al reprezentanţilor Statelor Membre, dar şi organ legislativ.

Actele oficiale şi deciziile Consiliilor Miniştrilor sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

În activitatea sa este ajutat de o serie de organe auxiliare:

a) Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER), instituit tot prin tratatul de fuziune din 1967, este alcătuit din reprezentanţii Statelor Membre, şi are menirea de a pregăti lucrările Consiliului de Miniştri. Are două subcomitete numite COREPER 1 şi COREPER 2. COREPER 1 este alcătuit din adjuncţii reprezentanţilor permanenţi, iar COREPER 2 din reprezentanţii permanenţi care sunt ambasadorii Statelor Membre. Conducerea lor este asigurată de reprezentantul statului care deţine preşedinţia Consiliului. Ca organism de control politic, COREPER orientează şi supervizează lucrările multiplelor grupuri de experţi de care dispune Consiliul.

b) Secretariatul General al Consiliului de Miniştri este alcătuit din mai mulţi funcţionari care asigură permanenţa şi garantează stabilitatea.

Proceduri de adoptare a deciziilor de către Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene. Sunt proceduri diferite:

a) majoritatea simplă. Potrivit art. 4 din Tratatul de la Roma, hotărârile se iau cu majoritatea simplă, cu excepţia cazurilor când Tratatul provede altfel;