Interpretarea Legii Civile

O lege nu se va citi niciodată ca un roman de buzunar. Textul de lege, de cele mai multe ori, trebuie descifrat, adică interpretat. La o primă vedere acest lucru poate stârni nedumerire. În adevăr, poate să surprindă că legea care este expresia unei voinţe ferme emanate de la organele legiuitoare ale statului, cere totuşi, pentru a fi pusă în aplicare, o interpretare. Această necesitate rezultă din aceea că situţiile din viaţa socială sunt foarte diversificate, aşa încat în majoritatea cazurilor o anumită situaţie concretă nu se încadrează perfect în prevederile unei reguli de drept. Or, pentru a realiza o astfel de suprapunere trebuie să se cerceteze semnificaţia exactă a legii şi să determine precis ipotezele pe care ea le guvernează. Numai în cazuri relativ rare prevederea expresă a legii coincide cu circumstanţele de fapt, caz în care interpretarea nu este necesară.

Prin interpretarea legii civile “intelegem operaţiunea logico-raţională de lămurire, explicare a conţinutului şi sensului normelor de drept civil, în scopul justei lor aplicări prin corecta încadrare a diferitelor situaţii din viaţa practică”.

Această definiţie - conţine trei elemente:

- interpretarea legii este o etapă a procesului de aplicare a legii civile.

- conţinutul interpretarii este lamurirea sau explicarea sensului.

-scopul interpretării - este corecta încadrare a diferitelor situaţii din circuitul civil, ceea ce asigură justa aplicare a legii civile.

Clasificarea interpretării civile:

1. În funcţie de forţa sa (obligatorie sau neobligatorie) se distinge :

- interpretarea oficială (obligatorie)

- interpretarea neoficială (neobligatorie)

2. În funcţie de rezultatul interpretării deosebim:

- interpretarea literală (declarativă)

- interpretarea extensivă

- interpretarea restrictivă

3. După metoda de interpretare folosită

- interpretarea gramaticală

- interpretarea sistematică

- interpretarea istorico teleologică

- interpretarea logică

1. Interpretarea oficială şi interpretarea neoficială

De regulă, există doi interpreţi care sunt abilitaţi pentru a interpreta o lege; organul legislativ şi judecatorul. Primul are această competenţă pentru că el este autorul legii iar al doilea are această putere în virtutea principiului separaţiei puterilor în stat.

După organul care face interpretarea legii civile aceasta poate fi:

Interpretarea oficială - este realizată, în exercitarea atribuţiilor ce-i revin potrivit legii de către un organ de stat ce aparţine puterii legislative, executive sau judecătoreţti, sunt interpretări oficiale, după caz:

a) interpretarea autentică, dată de însuşi organul care a edictat norma supusă interpretarii – Guvernul, Parlamentul etc.

b) interpretarea legală, dată de un anumit organ al statului anume împuternicit prin lege să interpreteze legile

c) interpretarea judiciară, dată de instanţele judecătoreţti cu prilejul aplicării normei la situaţii juridice concrete, cu ocazia soluţionării litigilor supuse competenţei acestor instanţe.

Interpretarea neoficială (doctrinară) este facută de persoane care nu au calitate oficială de organe ale statului şi deci interpretarea dată de ele nu are forţă obligatorie, dar se alică adesea datorită forţei de convingere a argumentelor pe care se bazează. Astfel este interpretarea “doctrinară”, facută de către specialişti în studiile lor stiinţifice; nu mai puţin de către avocaţi în pledoariile şi mai ales în concluziile lor scrise.

2. Interpretarea literală, extensivă, restrictivă

Interpretarea “literală” este determinată de faptul că între formularea textului legal interpretat şi cazurile din practica ce se încadrează în ipoteza sa există concordanţă. Această interpretare este impusă de texte clare, ori de dispoziţii ce conţin enumerări limitative.

Interpretarea “extensivă” - este necesară atunci când între formularea textului legal intepretat şi cazurile din practică la care se aplică acest text nu există concordanţă, în acest caz textul trebuie extins şi asupra unor cazuri care nu se încadrează în litera textului; deci când un text legal este formulat prea restrictiv faţă de intenţia reală a legiuitorului.

Interpretarea restrictivă - este impusa de faptul că între formularea unui text legal ţi cazurile de aplicare în practică, există neconcordanţă, în acest caz formularea textului legal este prea largă faţă de situaţiile care se pot încadra ţn text (exemplu art.1 din L.31/1990 : “Societăţile comerciale cu sediul în Romania sunt persoane juridice române”; în sensul că privesţe doar societăţile comerciale înfiintate potrivit acestei legi.

3. Interpreatera gramaticală , sistematică şi istorico-teologică

Interpretarea gramaticală - presupune lamurirea întelesului unei dispoziţii legale civile pe baza regulilor gramaticii, ţinandu-se seama de sintaxă şi morfologia propoziţiei ori frazei, cât şi de semnele de punctuaţie.

Interpretarea sistematică - presupune lămurirea înţelesului unei dispoziţii legale ţinându-se seama de legăturile sale cu alte dispoziţii din acelaşi act normativ ori din alt act normativ (Belein).

Această interpretare este întalnită frecvent în practică, - plecând de la calificarea unei dispoziţii ca normă generală ori normă specială, prin respectarea urmatoarelor două reguli:

- norma generală nu derogă de la norma specială

- norma specială derogă de la norma generală. Între aceste reguli, “norma generală” reprezintă regulă, iar norma specială constituie excepţia.

Interpretarea istorico teleologică presupune stabilirea sensului unei dispoziţii legale, tinându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea actului normativ din care face partea acea dispoziţie, într-un context istoric dat.