Izvoarele Dreptului

IZVOARELE DREPTULUI

I. NOȚIUNEA DE IZVOR DE DREPT

“Dreptul, scrie Hegel, trece in existenta faptica mai intai prin forma, prin faptul ca este pus ca lege”. Aceasta imprejurare da dreptului posibilitatea de a fi cunoscut si, pe cale de consecinta, de a fi respectat si aplicat la cazul concret. In teoria dreptului si in stiintele juridice de ramura, aceste modalitati specifice de exprimare a continutului dreptului poarta si denumirea de “izvoare ale dreptului sau surse ale dreptului”.

Notiunea de izvor al dreptului are mai multe acceptiuni. Astfel izvorul dreptului in sens material desemneaza totalitatea conditiilor materiale de exsitenta, care deteremina o anumita reglementare juridical. Asadar, intrucat fiecare solutie se intemeiaza pe relatii de productie specifice, calitatea izvoarelor de drept in sens material se schimba odata cu trecerea de la un mod de productie la altul.

Intr-o a doua acceptiune, izvoarele dreptului desemneaza sursele de cunoastere a fizionomiei institutiilor juridice in cadrul diferitelor sisteme de drept.

In fine, izvoarele dreptului in sens formal deseamneaza totalitatea formelor necesare pentru exporimarea normelor juridice. Pentru ca o norma sociala sa devina norma de drept sunt necesare anumite procedeee de adoptare, procedee care diferia de la o societate la alta. Prin urmare, totalitatea procedeelor utilizate in scopul transformarii normelor socilare in norme juridice constituie izvoarele formale ale dreptului.

Izvoarele materiale ale dreptului – denumite si izvoare reale- sunt concepute ca adevarate “dat”-uri ale dreptului, realitati exterioare acestuia si care determina actiunea legiutorului sau dau nastere unor reguli izvorate din necesitatile practice ( daca este vorba de obicei). Acestea sunt, deci, cauzele ultime ale dreptului “fortele creatoare” ale dreptului, asa cum le numea Ripert.

In continutul acestor izvoare (denumite si surse) sunt introduce elemente ce apartin unor sfere diferite ale realitatii sociale. Sunt socotite, astfel, izvoare ale dreptului, factorii de configurare ai dreptului, dreptul natural si ratiunea umana, constiinta juridical. “Dreptul poziitv – scrie Djuvara – este (…) secretiunea constiintei juridice a societatii respective.

Jean-Louis Bergel, denumeste acest izvor (sursa) ca un izvor substantial, facand referire la rolul fenomenelor siciologice in configuratia solutiilor legale.

Este evident ca analiza stiintifica a dreptului nu poate ignora rolul izvoarelor materiale (sociale, economice, culturale, ideologice etc.). ele reprezinta factorii ce dau continut concret dreptului pozitiv, concentrand nevoile reale ale vietii si relevandu-se legiuitorului sub forma unor comandamente sociale (comenzi sociale). Studiul acestora prezinta importanta atat in procesul investigatiei teoretice a fenomenului juridic, dar si in cadrul complex al activitatii practice de creare a dreptului. Stiinta legislatiei, ca si sociologia legislative, pun mare accent pe cunoasterea modului concret de actiune a acestor factori, a corelatiei lor, a raportului dintre diferitele surse.

Cealalta acceptiune a notiunii de izvor de drept ne intereseaza in mod deosebit, avand in vedere faptu ca normele juridice nu se prezinta in forma nuda. Lor le este caracteristica o anumita forma exterioara. Aceasta forma exterioara, poarta si denumirea de izvoare formale sau forme de exprimare a normei de drept.

In teoria dreptului este larg dezbatuta notiunea de izvor al dreptului. Se face distinctie intre sensul juridic al notiunii de izvor de drept si semnificatia sa istorica. In intelesul pe car eil confera istoria si arheologia juridical notiunii de izvor, acest concept semnifica un anumit document care atesta o forma suprapusa de drept (izovare – relicve sau vestigii de civilizatie juridical). Astfel apar pentru noi Tablitele cerate, descoperite in Transilvania sau documente de etnografie juridica. Notiunea de izvor al dreptului are si acceptiunea de sursa ideologica, in sensul de bazin de civilizatie juridica la care se conecteaza un anumit sistem juridic national. In acest sens, bazinul de civilizatie juridica de tip romano-germanic a influentat (a fost sursa) a numeroase sisteme legale nationale (printre care si sistemul juridic romanesc).

Sensul juridic la notiunii de izvor formal al dreptului surprinde o multitudine de aspecte, de modalitati, prin care continutul preceptiv al normei de drept devine regula de conduita se impune ca model de urmat in relatiile dintre oameni. Aceasta varietate de forme prin care normele juridice se exprima determina pe unii autori sa vorbeasca despre caracterul eterogen al surselor (formelor) dreptului.

Hans Kelsen considera ca atunci cand se utilizeaza notiunea de izvor de drept trebuie sa se aiba in vedere sensul corect la problemei; prin izvor de drept urmand sa se inteleaga nu forma tehnica prin care urmeaza sa se manifeste „vointa statului”, intrucat o asemenea expresie nu este decat o „metafora de ordin antropologic”, ci ratiunea pentru care o norma este valida. Validitatea nu este o proprietate a normei, ci insasi conditia sa de existenta. In conceptia normativista, validitatea oricarei norme rezida in si decurge din asa-numita „norma fundamentala”. Eficacitatea normei juridice este data de faptul ca ea este purtatoare de rationalitate.

Teoria juridica clasica a izvoarelor dreptului deosebeste izvoarele scrise de izvoarele nescrise, izvoarele oficiale de izvoarele neoficiale, izvoarele directe de izvoarele indirecte. Spre exemplu: obiceiul este un izvor nescris, spre deosebire de actul normativ care se prezinta totdeauna sub forma scrisa : obiceiul si doctrina sunt considerate surse neoficiale, spre deosebire de lege sau jurisprudenta, care sunt surse oficiale; in acelasi timp, actul normativ sau contractul normativ sunt considerate izvoare directe, pe cand obiceiul sau normele elaborate de organizatii nestatale, sunt izvoare mediate (indirecte), ele trebuind sa fie „validate” de o autoritate statala pentru a deveni izvoare de drept.