Izvoarele dreptului funcției publice - naționale și în UE

I. NOȚIUNEA DE IZVOR DE DREPT

Analiza termenului „izvor de drept” i-a evidenţiat două sensuri: izvor de drept în sens material şi izvor de drept în sens formal.

Este necesar a se face distincţie între izvoarele materiale şi izvoarele formale ale dreptului. Izvoarele materiale, denumite şi reale, sunt reprezentate de realitatea exterioară, care determină acţiunea legiuitorului. În consecinţă, prin izvor de drept, în sens material, înţelegem viaţa socială, economică şi culturală în complexitatea ei, progresul social care determină naşterea unor reguli de drept şi instituţii.

Izvoarele materiale reprezintă condiţiile sociale care determină adoptarea unor norme juridice. Pentru ca o regulă de conduită să devină obligatorie pentru cei cărora li se adresează este nevoie ca acea regulă să capete o formă juridică prin care voinţa guvernanţilor să devină voinţă de stat obligatorie pentru membrii societăţii pentru a putea să intervină în caz de nevoie forţa de constângere a statului. Aici intervin izvoarele formale ale dreptului.

Izvorul formal al dreptului se interpretează ca formă de adoptare sau sancţionare a normelor juridice, modul de exprimare a normelor, adică sursa în care normele juridice sunt reflectate. Izvorul formal caracterizează mijloacele speciale pe care statul le aplică pentru ca voinţa guvernanţilor să capete un veşmânt juridic. De obicei, acest rol revine actelor normative.

Sensul juridic al noţiunii de „izvor formal al dreptului” surprinde o multitudine de aspecte şi modalităţi prin care conţinutul normei de drept devine normă de conduită şsi se impune ca model de urmat în relaţiile sociale. Deci, izvorul formal al dreptului îl reprezintă regula de conduită prescrisă şi exteriorizată, cuprinsă într-o anumită haină juridică. Într-o formulare succintă ,izvoarele formale reprezintă formele juridice de exprimare a voinţei guvernanţilor.

Izvoarele de drept sunt clasificate dupa diferite criterii:

A) Dupa modul de transmitere deosebim izvoarele scrise de izvoarele nescrise. Doctrina juridică occidentală, în baza viziunilor metodologice eliberate de dogmatismul ideologic, a împărţit izvoarele dreptului administrativ în:

- obiceiuri – izvoare scrise

- norme juridice – izvoare nescrise (cutuma, jurisprudenţa, principiile generale şi chiar doctrina)

B) Dupa caracterul oficial sau neoficial al izvorului de drept:

- legea – izvor oficial

- obiceiul, doctrina – izvoare neoficiale

C) Din punct de vedere ale modului de impunere:

- izvoare directe – actele normative

- izvoare indirecte – obiceiul sau normele elaborate de organizaţiile nestatale care pentru a deveni obligatorii trebuie să fie validate de o autoritate statală. Sunt considerate izvoare indirecte acele izvoare care, pentru a fi considerate juridice, trebuie să fie validate. În calitate de izvor indirect pot servi, de exemplu, obiceiurile sau normele elaborate de organizaţiile nestatale. Aceste norme devin juridice numai din momentul în care au fost confirmate în modul respectiv de autoritatea publică.

D) Dupa modul de creare a normei:

- izvoare creatoare: legea şi cutuma, deoarece crează legi noi

- izvoare interpretative: jurisprudenţa şi doctrina care interpretează legile existente.

E) Enumerativ, izvoarele formale ale dreptului sunt:

- obiceiul juridic – cutuma;

- practica juridică – jurisprudenţa;

- precedentul juridic;

- doctrina;

- contractul normativ;

- actul normativ.

II. IZVOARELE DREPTULUI FUNCȚIEI PUBLICE ÎN U.E

Dreptul funcției publice este ramura în curs de auonomizare a Dreptului administrativ care grupeazã normele juridice ce reglemeteazã relațiile sociale de funcție publicã. Adicã, raporturile sociale care iau naștere la îinființarea, organizarea, funcționarea, realizarea practicã de cãtre funcționarul public a atribuțiilor, competențelor, puterilor ce constituie funcția publicã, întotdeauna în cadrul unui serviciu public.