Izvoarele Dreptului Muncii

In acceptiune juridica izvoarele de drept nu se refera la esenta dreptului, ci la formele specifice in care acesta isi gaseste expresia.

Normele de drept care reglementeaza relatiile de munca, trebuie sa exprime vointa si interesul general al societatii. Fiind emise de organele de stat competente aceste norme exprima vointa de stat si sunt obligatorii pentru toti cei carora li se adreseaza. Pentru a-si realiza rolul lor de organizare a vietii sociale normele juridice, sunt exprimate in anumite forme, propriii dreptului sub denumirea generica de acte normative. Astfel izvoarele dreptului muncii sunt constituite din totalitatea actelor normative care alcatuiesc ramura dreptului cu aceeasi denumire. Pentru ca un act sa poata constitui un izvor de drept trebuie sa cuprinda reguli obligatorii de conduita, exprimate ca vointa de stat, iar acestea trebuie sa aiba caracter de generalitate avand in vedere faptul ca ele sunt destinate sa reglementeze nu un caz particular, ci o serie de cazuri asemanatoare. Totdata, aceste acte au si un caracter permanent, adica se aplica fara incetare de la data intrarii in vigoare pana la abrogarea lor. Izvoarele dreptului muncii se caracterizeaza si prin faptul ca normele care il alcatuiesc au un caracter imperativ, ceea ce constituie o garantie in plus in favoarea persoanelor incadrate in munca privitor la asigurarea de catre angajat a conditiilor optime desfasurarii activitatii, precum si pentru realizarea efectiva a drepturilor ce le revin.

In concluzie izvoarele dreptului muncii pot fi definite ca acele acte normative ce reglementeaza raporturile juridice de munca.

Izvoarele dreptului muncii sunt de doua categorii:

- Izvore comune cu ale celorlalte ramuri de drept

- Izvoare specifice dreptului muncii, care pot fi: -izvoare interne

-izvoare internationale

IZVOARE COMUNE

ACTELE NORMATIVE

Ca si in celelalte ramuri de drept, si in dreptul muncii Constitutia, ordinele si instructiunile ministrilor constituie izvoare de drept. Prin decizia nr. 40/2001 Curtea Constitutionala a observat ca “reglementarea legala a raporturilor de munca, a drepturilor si obligatiilor angajatorilor si ale salariatiilor, precum si modalitati de exercitare a acestora este necesara si intr-o societate organizata pe baza principiilor economiei de piata”. Codul muncii fiind cu exceptia, in principal a conractului individuala de munca, un cod cadru, trimite, pentru diverse institutii juridice, la alte reglementari specifice la nivel de lege. Ca sistem fara a fi excluse posibile reglementari speciale, o anumita institutie juridica este cuprinsa in norme- cadru din Codul muncii si in baza lor sunt edictate in materia respectiva, legi care au tot caracter de legi generale si nu speciale. Spre exemplu, contractul colectiv de munca este reglementat de art.236-247 din Cod si Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de munca. Sau la fel, sanatetea si securitatea in munca prin art.171-178 din Cod si prin Legea nr. 90/1996 a protectiei muncii. Covarsitoarea majoritate a actelor normative din domeniul raporturilor de munca sunt ulterioare anului 1989, exprimand cerintele unui alt tip de societate decat cea anterioara. In mod exceptional, au ramas in vigoare si anumite acte normative, care prin specificul lor, nu sunt dependente decisiv de caracterul oranduirii sociale, cum ar fi, spre exemplu, Legea nr. 22/1969 privind anagajarea gestionarilor, constituirea de garantii si raspunderea in legatura cu gestionarea bunurilor agentilor economici, autoritatilor sau institutiilor publice. anasarea legislatiei in materia actelor normative din domeniul raporturilor de munca s-a facut in trei etape prin:

- Hotararea Guvernului nr.735/1997 privind declararea ca abrogate a unor acte normative;

- Legea nr. 7/1998 privind declararea ca abrogate a unor acte normative;

- Legea nr. 53/2003- Codul muncii, art 298 alin. 2