Izvoarele Dreptului Muncii

Dreptul muncii reprezintă acea ramură autonomă a dreptului privat alcătuită din ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale individuale şi colective de muncă ce se stabilesc între angajatori şi salariaţi.

În accepţiunea juridică a noţiunii, izvoarele de drept nu se referă la esenţa dreptului, ci la formele specifice în care acesta îşi găseşte expresia. Pentru a-şi realiza rolul lor de organizare a vieţii sociale, normele juridice sunt exprimate în anumite forme, proprii dreptului, care poartă denumirea generică de acte normative.

În funcţie de organul emitent, acestea sunt: legi, ordonanţe, ordonanţe de urgenţă şi hotărâri ale Guvernului etc. Asemenea acte normative constituie, în accepţiunea juridică, izvoare de drept.

Izvoarele dreptului muncii pot fi definite ca acele acte normative care reglementează raporturile juridice de muncă, inclusiv raporturile juridice rezultate din raportul de muncă (cele privind pregătirea profesională, securitatea şi sănătatea în muncă, patronatele şi sindicatele, jurisdicţia muncii).

De asemenea, izvoarele dreptului muncii se caracterizează și prin faptul că normele care alcătuiesc, în marea lor majoritate, au un caracter imperativ, ceea ce constituie o garanție în plus în favoarea persoanelor încadrate în muncă privitor la asigurarea de către angajator a condițiilor optime desfășurării activității, precum și pentru realizarea efectivă a drepturilor ce le revin.

Izvoarele dreptului muncii pot fi împărţite, în raport de natura lor intrinsecă şi nu de conţinut sau de obiectul reglementării, în două categorii principale:

a)izvoare comune cu cele ale altor ramuri de drept

b)izvoare specifice dreptului muncii

În măsura în care România a devenit parte la diferite reglementări internaţionale care privesc relațiile sociale de muncă (convenţii, pacte, acorduri), se consideră că şi acestea fac parte din izvoarele dreptului muncii.

În sistemul de drept românesc doctrina și practica judiciară nu constituie izvoare de drept. Obiceiul (cutuma) și morala nu sunt izvoare distincte de drept, dar se pot integra în textele normative în măsura în care aceste texte fac trimitere expresă la ele.

În dreptul muncii, obiceiul și cutuma nu constituie izvoare de drept.

Izvoarele comune cu ale altor ramuri de drept sunt: Constituția, decretele-lege, legile, hotărârile si ordonanțele Guvernului, ordinele, instrucțiunile si alte acte normative emise de miniștri și conducătorii celorlalte organe centrale.

Constituţia este un izvor important pentru dreptul muncii deoarece:

- unele drepturi fundamentale ale cetăţenilor sunt legate de muncă interesând astfel dreptul muncii (dreptul de asociere, dreptul la protecţia muncii, dreptul la grevă etc.);

- principiile fundamentale ale dreptului muncii au ca izvor primar texte constituţionale (neîngrădirea dreptului la muncă şi libertatea muncii, negocierea condiţiilor de muncă, dreptul la odihnă etc.).

Codul muncii este cel mai cuprinzător izvor al dreptului muncii. Importanța lui pentru relațiile de muncă a fost și este deosebită, a consacrat autonomia dreptului muncii ca ramură a sistemului unitar al dreptului: a asigurat si asigură un regim unitar sub aspectul principiilor si trăsăturilor sale esențiale pentru cei care prestează munca în calitate de salariați.

Codul muncii se aplică atât raporturilor de muncă reglementate atât prin legi speciale cât si celor neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective.

Hotărâri şi ordonanţe ale Guvernului:

- Ordonanţa de urgenţă nr. 65 din 29.06.2005 privind modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 (Codul muncii); Ordonanţa de urgenţă nr. 55/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii;

- Ordonanţa nr. 39/1994 privind îmbunătăţirea coeficienţilor de ierarhizare asalariilor de bază pentru personalul din sectorul bugetar (republicată în 1996 cu modificările şi completările ulterioare) şi Ordonanţa nr. 29/1995 privind platadrepturilor cuvenite salariaţilor din administraţia publică, alte unităţi bugetare dinregiile autonome cu specific deosebit, pentru concediul de odihnă neefectuat cu modificările şi completările ulterioare ş.a.

- Hotărârea nr. 281/1993 cu privire la salarizarea personalului din unităţile bugetare, cu modificările şi completările ulterioare; Hotărârea nr. 1860/2006 privind drepturile şi obligaţiile personalului autorităţilor şi instituţiilor publice pe perioada delegării şi detaşării în altălocalitate, precum şi în cazul deplasării, în cadrul localităţii, în interesul serviciului; Hotărârea nr. 161/2006 privind întocmirea şi completarea registrului general de evidenţă a salariaţilor, H.G. nr. 600/2007 privind protecţia tinerilor la locul de muncă ş.a.

Ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de miniştri şi conducătorii celorlalte organe centrale (Ordinul nr. 245/2003 privind aprobarea categoriilor de personal şi a locurilor de muncă pentru care durata zilnică a timpului de muncă este mai mică de 8 ore, Ordinul nr. 64/2003 pentru aprobarea modelului-cadru al contractului individual de muncă, modificat şi completat, etc.)

Alte legi care reprezintă izvoare ale dreptului muncii şi alte legi care au ca obiect de reglementare relaţii sociale de muncă sunt, spre exemplu: Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă, Legea nr. 467/2006 privind stabilirea cadrului general de informare şi consultare a angajaţilor, Legea nr. 279/2005 privind ucenicia la locul de muncă, Legea nr. 54/2003 a sindicatelor, Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, Legea nr. 130/1996, republicată, privind contractul colectiv de muncă, Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale etc.

Aceste acte normative au aplicabilitate, de regulă numai în ramura în care își desfășoară activitatea organul emitent. În anumite cazuri, aceste acte normative pot avea aplicabilitate generală asupra tuturor angajaților sau numai pentru anumite categorii de personal, indiferent de ramura de activitate.