Jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene privind Regimul Juridic al Directivelor

I. Scurte consideraţii privind rolul Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene în sistemul instituţional comunitar

Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (în continuare Curtea) prezintă o importanţă deosebită în sistemul instituţional comunitar, întrucât ordinea de drept comunitară a fost construită şi dezvoltată îndeosebi prin influenţa acesteia şi nu neapărat prin acordul de voinţă expres al statelor fondatoare ale Comunităţii sau printr-un plan detaliat al integrării europene elaborat de instituţiile comunitare.

În lipsa unor dispoziţii exprese în tratatele constitutive cu privire la o serie de principii (inclusiv principiul priorităţii de aplicare a dreptului comunitar), i-a revenit Curţii obligaţia de a fi „arhitectul şef al ordinii juridice comunitare”

În general, jurisprudenţa nu este acceptată ca izvor de drept în sistemul juridic continental Hotărârile judecătoreşti nu sunt obligatorii pentru cazurile viitoare; în principiu, ele nu au efecte erga omnes. Cu toate acestea, se consideră că fiecare aplicare a dreptului necesită interpretare, care înseamnă că, într-un fel sau altul, regulile sunt perfecţionate şi suplimentate. Interpretarea dreptului ar urma să fie cu atât mai necesară cu cât legea este mai generală şi lacunele mai prezente. În acelaşi sens, se consideră că jurisprudenţa Curţii este un izvor esenţial de drept întrucât în numeroase probleme Curtea de justiţie completează şi precizează dispoziţiile Tratatului, concomitent cu asigurarea respectării lor. Doctrina a mai arătat că Tratatul de la Roma are în fapt caracteristicile unui tratat-cadru în sensul că el stabileşte în mod foarte general un anumit număr de obiective şi precizează un cadru în care politicile destinate să realizeze aceste obiective urmează că fie puse în aplicare, astfel că frecvent el recurge la concepte cu un contur neclar, cum ar fi art. 28 care nu precizează exact ce înseamnă “măsuri cu efect echivalent” restricţiilor cantitative sau art. 39 care nu specifică domeniul de aplicare a excepţiilor de “ordine publică” la libera circulaţie a lucrătorilor.

Curtea face referire în mod expres la propriile hotărâri anterioare pentru fundamentarea noilor hotărâri. Totuşi, alteori ea a decis că nu este obligată de hotărârile sale precedente şi că tribunalele naţionale sunt îndreptăţite să ceară o nouă hotărâre preliminară dacă ele nu vor să urmeze o decizie dată asupra unei probleme asemănătoare într-o cauză anterioară, aceste tribunale fiind libere să folosească hotărârile preliminare fără consultarea Curţii, chiar dacă ele sunt tribunale de ultimă instanţă şi care sunt obligate în mod normal să ceară darea unei hotărâri preliminare asupra tuturor problemelor de drept comunitar

II. Directiva. Noţiune şi reglementare

Reprezintă o formă a legislaţiei cu două trepte de aplicare. Se aseamănă tehnicii legii-cadru completată prin decretele de aplicare şi se circumscrie voinţei redactorilor tratatelor de a oferi instituţiilor, pe lângă regulament, un instrument de armonizare juridică, o formulă fondată pe împărţirea de sarcini şi colaborarea între nivelul comunitar şi nivelul naţional. Este mai flexibilă şi mai fidelă particularităţilor naţionale, special adoptată pentru a sigura funcţia de apropiere a legislaţiei comunitare de legislaţiile naţionale.

În termenii art. 249 din Tratatul CE, „directiva leagă statul membru destinatar în privinţa rezultatului de atins”, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte formele şi mijloacele. Fiecarea dintre termenii definiţiei scot în evidenţă deosebirile esenţiale dintre directivă şi regulament.

III. Mijloacele de aplicare a directivei în dreptul naţional

Transpunerea directivei este operaţiunea prin care statul membru destinatar al unei directive comunitare procedează la adoptarea de măsuri necesare punerii ei în practică. Statul are alegerea asupra “formei” (în sens de tehnică legislativă sau regulamentară proprie fiecărui stat) şi “mijloacelor” (instituţiile juridice susceptibile să realizeze obiectivul indicat), esenţial fiind ca acestea să conducă la atingerea rezultatului. Statul poate adopta legi sau regulamente, după cum poate fi pus în situaţia de a abroga sau modifica dispoziţii interne incompatibile cu prevederile directivei.