Lupta pentru Putere și Ordine

1. Ce este puterea politică?

Puterea politică a avut şi are o mulţime de definiţii, în funcţie de modul în care a fost înţeleasă. Aceste definiţii pot fi clasificate ca fiind: psihologiste, behavioriste, structural - funcţionaliste, socio - politice, formale etc. În sens psihologist, puterea politică “este realizarea în practică a efectelor dorite în relaţia de la conducători la conduşi” (B.Russel şi H.Lasswel). Definiţiile behavioriste prezintă puterea ca pe un tip deosebit de comportament care constă în posibilitatea modificării comportamentului altora. Această teorie nu satisface, deoarece reduce puterea la comportament. Contribuţia sa la dezvoltarea conceptului consta însă, prin experimentul ştiinţific propus, în posibilitatea de a măsura şi cuantifica, fie şi parţial comportamentul politic. Teoria americană, structural - funcţională a lui T. Parsons, afirma că scopurile puterii sunt scopurile comunităţii (societăţii).

Critică acestei teorii consta în confundarea categoriei puterii cu diferitele concepte economice. Definiţiile socio-politice încearcă analizarea puterii din perspectiva sistemului socio-global: puterea apare ca o relaţie sau raportul social fundamental dintre guvernant şi guvernaţi. Indiferent de timp şi spaţiu, în toate societăţile reglementate politic prin intermediul statului, exista guvernanţi şi guvernaţi, puterea fiind tocmai relaţia care îi structurează obiectiv, până la un punct, mai mult sau mai puţin indiferent de voinţă şi conştiinţa lor.

Definiţiile formale ale puterii pornesc de la premisa că nici o societate nu este posibilă fără putere deoarece politicul/politica este consubstanţiala omului că gen, ocupa locul central şi constituie temeiul oricărei organizări sociale inclusiv prestatale. Se apreciază că politica are următoarele caracteristici universale: este relaţionala (în sensul că dacă A îl poate determina pe şa facă ceva împotriva dorinţei sale, şi B are capacitatea să îl facă pe A să facă ceea ce n-ar fi făcut fără existenţa lui B), intenţionala (este legată de acţiunile pe care interesele le impun în calitate de scopuri ale sale), impersonală (deţinătorul puterii este pregătit să întâmpine rezistenta altora, producând mijloacele alternative), potenţială (are resurse care nu se epuizează practic niciodată – puterea nu este afectată în esenţa de schimbările de locuri şi roluri), are capacităţi inter-membrii (toţi membrii societăţii răspund adecvat sistemului), precum şi capacităţi sistemice (se constituie ea însăşi că sistem specific, cu un determinism deosebit calitativ de cel natural, prin chiar structura sa internă).

2. Puterea in relatiile internationale

Puterea este un concept - dacă nu conceptul - cheie al politicii. Esenţa activităţii/luptei politice este accesul la putere. Aceasta permite, pe plan intern şi extern, transpunerea în practică a propriilor programe politice, precum şi satisfacerea propriilor interese. Celelalte categorii ale ştiinţei/ştiinţelor politice (actori, interese etc.) sunt determinate de raporturile cu şi fata de conceptul de putere.

Pe plan internaţional, puterea reprezintă, în acelaşi timp atât un scop în sine, cât şi un mijloc de atingere a obiectivelor. Ea este, într-un cuvânt, moneda de schimb în politica internaţională (definita ea însăşi că lupta pentru putere).

Puterea reprezintă capacitatea de a controla mintea şi acţiunile altora, de a-i determina să facă ce doreşti tu, sau ceea ce altfel nu ar face. Puterea politică este o relaţie reciprocă de control intre deţinătorii de funcţii publice şi între aceştia şi restul societăţii în ansamblul ei. Sunt de subliniat cele două planuri - între deţinătorii de funcţii, şi între aceştia şi ceilalţi membri ai societăţii; de asemenea, faptul că avem de-a face cu o relaţie politică.

3. Puterea corupe

“Puterea tinde să corupă”, ne anunţa Lord Acton într-o scrisoare trimisă prietenului său M.Creighton, vorbind despre dimensiunea psihologică a puterii politice şi despre tentaţiile de monopolizare a deciziei pe care le au deţinătorii de putere într-o arie socio-politică sau alta. Avertismentul nu era nou la vremea când Acton îşi punea pe hârtie cugetările sale despre religie, morală, şi politică. Cu peste un secol mai devreme, Montesquieu avertiza şi el în Despre spiritul legilor că “. experienţa ne învaţă că cei care au deţinut o funcţie un timp mai îndelungat, tind să abuzeze de ea”. Raportându-se la acelaşi tip de indivizi care deţin o funcţie de comandă însă, Machiavelli propunea Principelui tocmai contrariul celor sugerate de Montesquieu: Principele trebuie să abuzeze de poziţia pe care o deţine la vârful Puterii, tocmai pentru a-şi conserva această poziţie.

4. Puterea politică. Conţinut şi trăsături

Ca urmare a rolului important pe care politicul îl exercita în orice societate, puterea politică, ca forma specifica a puterii sociale, joacă în cadrul acestuia un rol major.

Noţiunea de putere, inclusiv cea de putere socială este extrem de vagă, de generală, fără a fi în măsură să aibă nişte delimitări clare, precise.

Unii autori definesc puterea prin stat, având în vedere rolul acestei instituţii în cadrul puterii. Pentru Franz Neuman "puterea politică este puterea socială concentrată în stat". O poziţie apropiată o are şi G Burdeau, nici pentru el neexistând o delimitare clară între puterea de stat şi cea politică "Prin intermediul politicului - apreciază Burdeau- grupul releva conştiinţă pe care o are despre sine, prin putere tinde s-o facă activa pentru a-şi croi prin ea viitorul său". Un fapt incorect, întrucât statul este numai o componentă a puterii, şi nu puterea în totalitate. În sistemul puterii în afară de stat, intra şi alte instituţii politice cu rol important în derularea vieţii politice, cum ar fi partidele politice, formă de guvernare, regimul politic, etc.

Într-adevăr, statul concentrează în cea mai mare măsură puterea politică, dar nu în totalitate şi nici în situaţia de a se identifica cu ea, întrucât fiecare din aceste concepte acoperă realităţi sociale distincte şi, în acelaşi timp, intercondiţionat.