Metode de Cercetare - Ancheta, Interviul

Începutul cercetării sociologico-juridice este făcut de juristul Eugen Ehrlich (1862-1922) în celebra sa monografie „Bazele sociologiei dreptului" (1913). El considera societatea ca sursă a dreptului şi sugerează necesitatea adaptării normelor de drept la schimbările din viaţa socială. În concepţia sa dreptul devine viabil şi funcţional prin acţiunile indivizilor, prin respectarea regulilor de viaţă socială a unui grup, a unei colectivităţi. Expresia mult întrebuinţată de el „dreptul viu" constă în dinamismul, în legătura neîntreruptă cu realitatea, depăşirea reglementărilor statornicite în legi juridice. Forţele propulsoare care intervin în geneza şi dezvoltarea dreptului sunt, după el, faptele juridice dintre care: obişnuinţa, dominarea omului de către om, dominarea lucrurilor de către om, declaraţia de voinţă. Asemenea fapte generează normele de drept (propoziţii abstracte), norme în general înrudite cu alte norme (religioase, morale etc. care au rolul de organizare a vieţii interne a grupului. Dupa Ehrlich, realitatea juridică se structurează pe trei niveluri:

1) Propoziţiile abstracte ale dreptului, formulate de către stat şi „comparabile cu spuma care se formează la suprafaţa apei". Ele nu se adresează decât tribunalelor eta-tizate şi altor organe ale statului întrucât grupurile şi indivizii îşi desfaşoară frecvent viaţa juridică fără să cunoască conţinutul acestor propoziţii (strarul static al dreptului).

2) „Regulile concrete de decizie privind conflictele", ele delimitează interesele şi competenţele, intervin în conflictle intra şi intergrupale şi individuale. Aceste reguli sunt elaborate de tribunale şi juristconsulţi, nu sunt ale oamenilor ci ale celor care îi judeca pe aceştia.

3) „Ordinea pasnică şi spontană a societăţii", ca rezultat al intersectării unei pluralităţi de ordini autonome ale grupurilor, cu excepţia ordinii impuse de către stat.

Ehrlich considera că eficacitatea dreptului se reazămă, în esenţă, pe acţiunea grupurilor care integrează indivizii. Preconizând excluderea dintr-un grup autonom (sindicat, partid, familie, trust) ca mijlocul eel mai eficient de combatere a încalcării dreptului. G. Gurtvich a sesizat tendinţa de exagerare a dreptului grupurilor, a dreptului extrastatal (măsurile luate de stat la încalcările dreptului au o importanţă mai mică, nu influenţează ordinea juridică, spunea Ehrlich) în detrimentul legilor statale.

Sarcina de bază a sociologiei juridice este, potrivit concepţiei lui Ehrlich, studierea ordinii paşnice şi spontane a societăţii în scopul de a preciza condiţiile în care se constituie, din această ordine, reglementările juridice şi de a demonstra că temeiul de dezvoltare a dreptului este societatea şi nu legislaţia, siinţa juridică sau juristprudenţa.

Ehrlich s-a preocupat intens de rolul judecătorilor. de studierea documentelor juridice moderne, a preconizat metoda jurisprudenţială fapt care l-a determinat pe Jean Carbonnier să-1 considere ca pe un reprezentant al sociologiei jurisprudenţei mai degrabă, decât al sociologiei dreptului.

Emile Durkheim (1858-1917), întemeietorul „Şcolii franceze de sociologie" este considerat unui dintre fondatorii proeminenţi ai sociologiei dreptului. Inspirat dintr-o tradiţie evolutionistă de gândire ce urcă pană la Comte, Maine şi Spencer, E. Durkheim a inspirat sociologiei juridice o orientare evolutionistă (J. Carbonnier). Încercarea sa de a face din sociologie o „stiintă pozitivă a faptelor sociale" s-a soldat cu considerarea fenomenelor sociale ca „fapte" sau „lucruri". Faptele sociale, afirmă el, pot fi identificate după două criterii obiective: „exterioritatea" (existenţa în afara individului) şi „constrângerea" (acţiunea lor coercitivă asupra individului pentru a-1 socializa).

Ca filosof, Durkheim a descoperit caracterul specific al faptului social, care nu se reduce la elementele individuale, şi prin aceasta a dezvăluit natura eminamente socială a dreptului. În acest fel, datorită lui Durkheim, dreptul începe să iasă din esoterismul în care se afla până atunci. Regula de drept nu mai apare ca ceva imuabil şi eminamente sacru, ea este variabilă şi schimbatoare urmând dinamica grupurilor umane ale căror aspiraţii într-o anumită proporţie, le exprimă. Prin opera lui Durkheim, cercetarea juridică primeşte o nouă orientare, ea va fi canalizată spre investigarea mediului social, pentru a aprecia raţiunile apariţiei normei de drept, motivele efectivităţii sale desuetudinea.

Dreptul este obiectiv, asimilat cu un fapt social căci notează el în „Regulile metodei

sociologice", „0 regulă de drept este ceea ce este şi nu sunt două moduri de a percepe" Modul propriu de înţelegere al individualităţilor o compun, îl conduce pe Durkheim la avansarea a două tipuri de structurare a societăţii şi a două moduri diferenţiere a indivizilor în cadrul lor, ca un efect diviziunii muncii sociale.

În prima etapă a istoriei sale, până în primele două decenii ale secolului XX-lea sociologia s-a caracterizat prin elaborarea unor sisteme speculative şi a unor masive tratate, bazate îndeosebi pe informaţii „de bibliotecă“. În etapa următoare (1920-1960) sociologia trece în extrema cealaltă a empirismului şi, în parte, a operaţionalismului, sub acţiunea factorilor politici şi prin mijlocirea profesionalizării cercetărilor şi a fărâmiţării tematicii şi problematicii investigate. În această etapă sociologia este caracterizată prin empirism, sociografic şi fetişizarea analizelor cantitative.

Metodologia sociologică a fost puternic influenţată de apariţia şi larga răspândire a investigaţiilor de masă (sondaje de opinie, măsurători moscopice). În ultimile decenii ale secolului XX se dezvoltă în sociologie analizele de tip calitativ. Un indiciu sigur al maturităţii unei ştiinţe îl constituie existenţa unui ansamblu unitar şi riguros de metode şi tehnici de cercetare şi formulare a rezultatelor.

Scopul metodologiei este acela de a ne ajuta să înţelegem nu atât produsele ştiinţei cât procesul de cunoaştere însuşi. Are doua nivele: tehnici şi metode.

Metoda reprezintă un ansamblu de reguli, modalităţi şi mijloace de cercetare, adecvate constient soluţionării unor probleme care constituie scopul cercetării unui fenomen sau tip de fenomene. Primul nivel de concretizare a metodelor în raport cu specificul obiectului este elaborarea tehnicilor.

Tehnica de cercetare cuprinde prescripţii referitoare la modul concret de abordare a fenomenului în vederea dobândirii unor conoştinţe cât mai obiective.

Procedeul constă în ordinea operaţiilor succesive care se impun cercetătorului şi are în vedere organizarea formală a datelor. Scopul său este analiza primară a informaţiilor.