Mijloace de Război Interzise și Sancționarea Penală a Utilizării Lor

INTRODUCERE

Tendinţa de a limita mijloacele prin care părţile îşi produc daune în timpul conflictului armat îşi are rădăcina încă în perioada antichităţii. O dovadă convingătoare a acestui fapt o constituie vechea codificare a lui Manu, care instituia un şir de interdicţii referitoare la folosirea în luptă a săgeţilor dinţate, otrăvite sau înflăcărate.

Interdicţiile sînt specifice şi pentru epoca Evului Mediu, ele constând în interzicerea de a folosi otrăvuri sau arbalete în cadrul acţiunilor militare. Această hotărâre a fost luată de către Consiliul de la Latran în 1179. Regula se bucura însă de o aplicare parţială, neavând efecte şi putere asupra actelor militare îndreptate contra necredincioşilor (păgânilor). Succese considerabile în favoarea încetării sau limitării acţiunilor armate au loc în secolul XI, când biserica impune beligeranţilor obligaţiunea de a nu lupta în anumite zile ale săptămânii sau de sărbători. În favoarea limitării şi interzicerii anumitor mijloace de luptă se pronunţă şi codul de legi Vigaiat, adoptat în Spania la 1280, care condamna otrăvirea armelor de luptă şi a surselor de apă potabilă.

Răsturnarea monarhiei a produs mutaţii esenţiale şi în aceastã sferã. În lucrările multor autori de atunci, printre care şi H. Grotius, se conţine apelul de a respecta legile şi obiceiurile războiului şi de a introduce restricţii referitoare la realizarea acţiunilor militare. Secolul al XVIII-lea intră în istoria dreptului internaţional umanitar ca o perioadă în care se încheie multe tratate bilaterale între forţele armate ale diferitelor state, fiind urmărit scopul de a interzice violenţa, actele de perfidie militară şi blocada, printre care, de exemplu, Tratatul de prietenie şi pace, încheiat la 10 septembrie 1785 între SUA şi Prusia.

Dezvoltarea de mai departe a instituţiei limitării mijloacelor de luptă s-a desfăşurat sub influenţa Congresului de la Viena (1814-1815), care a declarat că dreptul internaţional constituie premisa primordială a relaţiilor dintre state, a dezvoltat şi a susţinut noţiunea neutralităţii militare permanente şi a pus capăt unui şir de războaie din Europa. Prin urmare, în 1816 împăratul rus Alexandru I a propus marilor state să accepte constituirea unei alianţe, reducând, în acelaşi timp, forţele armate în favoarea dezvoltării relaţiilor comerciale şi a bunăstării reciproce, însă, din păcate, apelul său nu a fost auzit. În anul 1863, Napoleon III întreprinde o încercare similară orientată, de asemenea, spre dezarmarea proporţională a unui şir de state europene, însă nimeni nu a acordat nici o atenţie iniţiativei, deoarece persoana lui Napoleon nu se bucura de autoritate şi nu inspira încredere. Tot în acest an este constituit Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, organizaţie care, începînd cu cea de a doua jumătate a sec. XIX, a exercitat o activitate fără precedent în vederea limitării mijloacelor de exercitare a forţei .

Conferinţa Internaţională de la Sankt-Petersburg, de la 11 decembrie 1868, a adoptat Declaraţia cu privire la renunţarea la folosirea, în timp de război a proiectilelor explozive mai uşoare de 400 g , aceasta fiind semnată de 17 state.

Nerespectarea de către părţile beligerante a regulilor şi obiceiurilor de luptă în timpul războiului franco-prusian din 1870-1871 a avut ca rezultat convocarea Conferinţei de la Bruxelles în 1874 .

Cea mai mare iniţiativă privind organizarea acestei întruniri a fost manifestată de către Imperiul Rus, care urma să prezinte spre examinare un proiect de Convenţie cu privire la legile şi obiceiurile războiului. Acest document nu a generat apariţia unor opinii contradictorii sau obiecţii radicale, însă discuţii aprinse s-au încins în privinţa necesităţii de a codifica legile şi obiceiurile războiului. Ca rezultat al lipsei de consens, convenţia nu a fost semnată, fiind adoptat doar un protocol final, care recunoştea necesitatea de a continua lucrul început şi importanţa codificării dreptului războiului.

Evoluţia de mai departe a limitării mijloacelor de luptă a fost influenţată, în mare măsură, de Conferinţele de pace de la Haga din 1899 şi 1907.

I. Principiul limitarii utilizarii mijloacelor de lupta

Utilizarea anumitor mijloace şi metode de lupta în timpul conflictelor armate, în condiţiile tehnice date ale unei anumite epoci, este impusã în primul rând de necesitãţile militare, de legitatile specifice luptei armate, însãşi aparitia şi dezvoltarea anumitor armamente şi munitii şi a metodelor de întrebuintare a acestora pentru a se obtine un avantaj militar scontat fiind determinate de necesitatile militare.

Din cele mai vechi timpuri, s-a urmărit ca prin norme juridice sã se limiteze dreptul statelor de a recurge discreţionar la mijloace şi metode de război, acest lucru realizându-se, pe parcursul timpului în raport de trei factori:

a) de efectele lor distructive;

b) de persoanele împotriva cărora sunt îndreptate;

c) de locurile şi bunurile vizate

Principiul limitarii dreptului partilor la conflictul armat în ce priveste alegerea mijloacelor şi metodelor folosite pentru scoaterea din lupta a adversarului a fost formulat în dreptul international al conflictelor armate pentru prima oara prin Declaratia de la Sankt Petersburg din 1868, care cuprindea în preambulul sau mentiunea ca singurul scop legitim al statelor în timp de razboi este slabirea fortelor armate ale inamicului şi, ca urmare este suficient sã se scoata în afara luptei un numar cît mai mare de oameni, scopul razboiului fiind depasit daca se folosesc „arme care ar agrava în mod inutil suferintele oamenilor scoşi din lupta sau ar face moartea lor inevitabila”.

Conventia din 1899 şi apoi cea din 1907, referitoare la legile şi obiceiurile razboiului terestru, de la Haga, au dat principiului un caracter normativ, Regulamentul anexa la cea din urma conventie prevazând în mod expres în art. 22 ca „beligerantii nu au un drept nelimitat în privinta alegerii mijloacelor de a vatama pe inamic”. Formulari asemanatoare au fost ulterior preluate şi în alte instrumente politicojuridice, principiul impunându-se ca fundamental pentru dreptul umanitar al conflictelor armate.

Protocolul I de la Geneva din 1977 prevede în aceasta privinta ca „în orice conflict armat dreptul partilor la conflict de a alege metodele sau mijloacele de razboi nu este nelimitat”.(art. 35) Din principiul enuntat rezulta trei directii principale de interzicere sau limitare a folosirii unor mijloace şi metode de lupta şi anume: mijloacele şi metodele de lupta care datorita naturii lor sau modului de utilizare au un caracter nediscriminator, neputând face o distinctie neta între obiectivele militare şi cele civile, ca şi între combatanti şi civili, sunt interzise (Protocolul I/1977, art.57); este interzis a se folosi arme, proiectile şi materii, ca şi metode de razboi, de natura a cauza suferinte excesive sau a produce inevitabil moartea (Protocolul I /1977, art. 35); este interzisã folosirea metodelor sau a mijloacelor de razboi care sunt concepute pentru a cauza sau de la care se poate astepta ca ar cauza daune întinse, durabile şi grave mediului natural (Protocolul I /1977, art.35). Mijloacele sau metodele de lupta care datorita efectelor pe care le produc atunci când sunt folosite încalca principiul enuntat, fie într-una sau alta din directiile mentionate, fie cumulativ, sunt ilegale, iar utilizarea lor constituie o încalcare a normelor dreptului international. Pentru a se evita asemenea situatii, Protocolul I de la Geneva din1977 completeaza interdictia utilizarii cu imperativul adoptarii unor masuri preventive, prevazând în art. 36 obligatia expresã a fiecarei parti la respectivul protocol ca atunci când efectueaza cercetari, pune la punct achizitioneaza sau adopta noi arme sã se asigure ca întrebuintarea lor nu este interzisã în anumite împrejurari sau în toate împrejurarile în baza protocolului sau a oricarei reguli de drept international aplicabila acestui domeniu.