Modelul european de justiție constituțională

Democraţia s-a dezvoltat şi se dezvoltă numai în măsura în care relaţia dintre guvernanţi şi guvernaţi se înclină în favoarea celor din urmă, când conduşii impun conducătorilor, prin modalităţi şi mijloace variate, respectarea drepturilor fundamentale ale individului.

Una dintre premisele statului de drept este şi supremaţia constituţională, învederată în primul rând prin controlul constituţionalităţii legilor, pentru ca în absenţa sa constituţia nu are decât o importanţă simbolică. Justiţia constituţională desemnează ansamblul instituţiilor, procedurilor şi tehnicilor prin care este asigurată supremaţia Constituţiei

În doctrina franceză se foloseşte sintagma control al constituţionalităţii legilor ca şi sinonim pentru justiţia constituţională. Controlul constituţionalităţii legilor este cea mai importanta tehnica care compune justiţia constituţională. Având în vedere diferitele clasificări ale formelor de control, formele embrionare ale controlului de constituţionalitate apar o dată cu cristalizarea regimului constituţional.

Formele incipiente ale controlului constituţionalităţii legilor au fost forme de control politic,care se circumscriau raporturilor de putere existente între monarh şi adunările de stări. Acest tip de control se fundamenta pe trei piloni : raportul dintre dreptul natural şi cel pozitiv,respectul legii şi necesitatea Constituţiei scrise şi viza în special Parlamentul. Ulterior însă,o dată cu conturarea celei de-a treia componentă a puterii de stat,cea judecătorească şi asumarea de către judecător a rolului de “a împărţi dreptatea” şi de a sancţiona orice încălcare a legii,puterea judecătorească şi-a asumat treptat şi rolul de a sancţiona chiar şi încălcarea legii fundamentale, punând bazele controlului jurisdicţional al constituţionalităţii şi ulterior,ale controlului politico-jurisdicţional.

Primele exemple de control jurisdicţional de constituţionalitate trebuie să le căutăm în sistemul constituţional britanic, deşi este adevărat că a fost nevoie de intervenţia Curţii Supreme a SUA (1803) pentru a pune bazele unui sistem de control judecătoresc de constituţionalitate a legilor (judicial review).

Necesitatea instituirii justiţiei constituţionale a fost impusă de unele considerente de ordin politic şi juridic:

- Legiuitorul este – şi el - supus greşelii, mai ales că, prin compoziţia lui eterogenă, accentuată (vorbim de parlament) nu excelează prin profesionalism;

- Parlamentarul exprimă mai mult voinţa partidului său decât a naţiunii;

- Constituţia însăşi este – şi ea - interpretabilă, ca orice altă lege. Lacunele şi echivocităţile ei, în măsura în care acestea există, favorizează fenomenul şi practica inconstituţionalităţii;

- Inexistenţa controlului constituţionalităţii legilor nu numai că lasă loc liberului arbitru parlamentar, dar este şi de natură să provoace instabilitate juridică şi confuzii de fapt;

- Nu există nici o raţiune pentru a trata normele cuprinse în legi altfel decât celelalte norme care trebuie să se conformeze ierarhic;

- Rezervând exclusiv parlamentului dreptul de a aprecia constituţionalitatea legilor, se ajunge la confundarea judecătorului cu partea, ceea ce înseamnă excluderea noţiunii de control.

Modelul American a fost prima dată consacrat în Statele Unite ale Americii, la 1803, în cauza ramasă celebră: Marbury versus Madison. Este de necontestat faptul că adoptarea în 1787 a Constituţiei Statelor Unite ale Americii a reprezentat un liant care a dus la întărirea tinerei federaţii americane. Dar niciuna dintre prevederile acestei Constituţii nu consacra, nici atunci şi nici în prezent, controlul de constituţionalitate. Chiar dacă la nivel doctrinar au fost o serie întreagă de luări de poziţie în susţinerea supremaţiei Constituţiei, era nevoie de un act juridic care să fundamenteze principiul supremaţiei legii fundamentale a federaţiei în raport cu celelalte legi şi cu constituţiile statelor federale. Era esenţial ca principiul admisibilităţii controlului judiciar de constituţionalitate să fie consacrat în aşa fel încât să capete valoare indiscutabilă, iar calea jurisprudenţială era cea mai potrivită.

Pretextul l-a constituit refuzul lui Madison (ministru al justiţiei sub presedinţia lui Jefferson) de a-i înmâna lui Marbury actul numirii în funcţia de judecător la Curtea Supremă de Justiţie, act care fusese emis de fostul preşedinte Adams. Curtea Supremă, condusă de Chief John Marshall, a constatat că legea care obliga pe ministrul justiţiei să înmâneze acest act este neconstituţională, deoarece noul preşedinte ,Jefferson, avea dreptul constituţional să instaleze în funcţie un judecător pe care îl considera că este conform viziunii sale. Astfel, deşi la putere, ca urmare a alternanţei, erau antifederaliştii lui Jefferson, ei şi-au manifestat din plin acordul la soluţia Curţii Supreme de Justiţie, iar decizia pronunţată a inaugurat controlul constituţionalităţii legii pe cale pretoriana care, paradoxal, a avut printre alte consecinţe întarirea federatiei americane.

Judecătorul John Marshall, inspiratorul deciziei Curţii Supreme de Justiţie, a fundamentat atunci controlul constituţionalităţii pe un raţionament ce a rămas clasic: ori Constituţia este superioară legii, care, deci trebuie să i se conformeze, or, daca are aceeaşi putere ca o lege, Constituţia este inutilă, putând fi modificată oricând de legiuitorul ordinar, ca şi oricare altă lege. Si în prezent, controlul de constituţionalitate în Statele Unite ale Americii se realizează tot pe cale pretoriană, datorită existenţei sistemului de common law, bazat pe preeminenţa precedentului judiciar.