Moneda Internationala

Imagine preview
(8/10)

Acest referat descrie Moneda Internationala.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 23 de pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 4 puncte.

Domeniu: Drept

Extras din document

1. Introducere

Începuturile procesului de integrare europeană se plasează în anii 1950, odată cu „Planul Schuman" (făcut public la data de 9 mai 1950) de creare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului şi cu semnarea a trei tratate fundamentale: Tratatul de la Paris, prin care se instituia Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (18 aprilie 1951), şi tratatele de la Roma, de înfiinţare a Comunităţii Economice Europene şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (ambele tratate semnate pe 25 martie 1957).

În deceniile următoare, Comunitatea Economică Europeană a înregistrat pe linia integrării economice progrese remarcabile, însă cooperarea monetară s-a rezumat la Sistemul Monetar European, după ce, la începutul anilor 1970, mecanismul şarpelui monetar fusese prima formulă angajantă de colaborare în plan monetar pentru ţările comunitare. Adoptarea Tratatului de la Maastricht, la 10 decembrie 1991, deschide drumul către moneda unică, după mai multe încercări eşuate, datând încă din anii 1970.

2. Mecanismul şarpelui monetar

În urma Acordurilor de la Bretton Woods, semnate la 22 iulie 1944, a devenit obligatorie pentru băncile centrale din statele semnatare menţinerea cursului de piaţă al monedelor naţionale în raport cu dolarul SUA în cadrul unei marje de fluctuaţie de ± 1% faţă de paritatea declarată.

Uniunea Europeană de Plăţi (UEP) a fost creată de Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană în urma unui Acord semnat la 1 iulie 1950, în contextul în care comerţul exterior european se desfăşura numai în dolari SUA (monedele ţărilor participante nefiind convertibile). în condiţiile unor economii europene încă în dezvoltare, pe fundalul unui volum de exporturi încă nesatisfăcătoare şi a unor nevoi de import încă foarte mari, lipsa rezervelor valutare (în USD) genera dificultăţi în schimburile comerciale, reduse de multe ori la barter (schimb marfă contra marfă).

Câţiva ani mai târziu, la 5 august 1955, mai multe state europene semnează Acordul Monetar European (AME), prin care se angajau ca băncile lor centrale să menţină pe piaţă cursul monedelor naţionale faţă de dolarul american într-o marja de fluctuaţie faţă de paritate redusă de la ±1% la ±0,75%. Acordul, conceput să înlocuiască UEP, a fost aplicat începând cu 27 decembrie 1958, amânarea aplicării sale fiind dictată de necesitatea existenţei convertibilităţii depline a monedelor naţionale participante (realizată la 27 decembrie 1958).

La 12 aprilie 1972, Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda, ţările CEE la acel moment, semnează la Basel un acord prin care convin ca, începând din 24 aprilie 1972, ecartul dintre două monede europene participante (calculat pe baza cursurilor încrucişate faţă de dolar) să fie redus la 2,25%, deci marja de fluctuaţie este limitată la ±1,125%.

Astfel este creat „şarpele monetar", denumirea simbolizând mişcarea solidară a monedelor europene, care flotează concertat faţă de celelalte valute.

Mecanismul şarpelui monetar a prevăzut iniţial o dublă corelare:

-± 2,25% faţă de paritate între fiecare monedă din sistem şi dolarul SUA - conturând „tunelul" - obligaţie pentru băncile centrale prevăzută prin Acordul de la Washington, rezultând o bandă de fluctuaţie de 4,5%;

-± 1,125% faţă de paritate între o monedă europeană din sistem şi fiecare dintre celelalte monede membre - formând astfel „şarpele" -constrângere nou-asumată de băncile centrale europene participante, adică o bandă de fluctuaţie de 2,25%.

Rezultatul celor două constrângeri, urmărirea variaţiei unei monede pe piaţă atât faţă de dolarul american, cât şi faţă de toate celelalte monede din sistem, a fost numit „şarpele în tunel". Practic, totul se reduce la urmărirea ecartului dintre moneda cea mai puternică şi cea mai slabă; în aceste condiţii diametrul şarpelui (2,25%) este egal cu jumătatea diametrului tunelului (4,5%), iar şarpele fluctuează liber în tunel.

Băncile centrale membre îşi asumau obligaţia de a interveni în dolari la

limitele tunelului şi în una dintre monedele comunitare, după caz, la limitele

şarpelui.

Obligaţia băncilor centrale participante de a menţine cursurile fixe şi faţă de monedele europene a determinat apariţia unei noi probleme: ele aveau nevoie acum nu doar de rezerve valutare în dolari SUA (monedă internaţională recunoscută, care în orice caz s-ar fi regăsit în rezervele lor valutare), ci şi în monedele tuturor celorlalte ţări membre ale mecanismului şarpelui monetar, dintre care unele de importanţă nesemnificativă în comerţul mondial şi fără statut de monede internaţionale.

Inconvenientul creării unor rezerve valutare consistente în toate monedele participante a fost evitat printr-o înţelegere între băncile centrale, prin care îşi acordau reciproc, în mod automat, facilităţi de credit în cantităţi nelimitate (sub forma unor swap-uri85) pe termen foarte scurt, reînnoibile până la trei luni. Dobânda plătită pentru creditul acordat era media aritmetică a ratelor de scont ale băncilor centrale. Pentru a uşura gestionarea acestor împrumuturi, la 3 aprilie 1973 este creat Fondul European de Cooperare Monetară (FECOM).

În data de 16 martie 1973, în cadrul Conferinţei Monetare de la Paris, participanţii la mecanismul şarpelui monetar convin asupra unor modificări în modul de funcţionare, impuse de recentele schimbări produse în sistemul monetar internaţional. în condiţiile renunţării pe plan internaţional la cursurile fixe şi generalizării cursurilor flotante (din 15 martie 1973), se renunţă la obligativitatea susţinerii cursului monedelor lor naţionale faţă de dolarul SUA — mai ales că acesta tocmai fusese din nou devalorizat, la 12 februarie 1973 - dar rămâne valabilă obligaţia fluctuării concertate a cursurilor monedelor europene: dispare tunelul în care fluctua „şarpele monetar" şi începe cea de-a doua etapă a şarpelui monetar, „şarpele fără tunel".

În perioada de existenţă a şarpelui monetar, între 24 aprilie 1972 şi 12 martie 1979, au avut loc mai multe „revizuiri" ale parităţilor oficiale (devalorizări şi revalorizări). Astfel marca germană este revalorizată de patru ori, guldenul olandez şi coroana norvegiană o dată, coroana daneză este devalorizată de patru ori, francul francez o dată, coroana norvegiană de cinci ori şi cea suedeză de două ori.

Întrucât menţinerea cursului monedelor naţionale în limitele stabilite se făcea uneori cu dificultate şi cu preţul unor grave tensiuni monetare interne, când revizuirile de parităţi nu au mai fost suficiente, autorităţile monetare au fost nevoite să apeleze chiar la măsura extremă a retragerii monedei naţionale din sistem.

Fisiere in arhiva (1):

  • Moneda Internationala.doc