Motivele de Divorț

Consideraţii generale.

Noţiunea şi reglementarea divorţului

Până la realizarea Codului familiei, legiuitorul român nu făcea distincţie între cazurile de încetare şi de desfacere a căsătoriei prin divorţ, stabilindu-se că desfacerea căsătoriei are loc prin moartea unuia dintre soţi, declararea judecătorească a morţii sau prin divorţ .

Spre deosebire de încetarea căsătoriei ce îşi are sorgintea în cauze natureale obiective – moartea sau declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi, desfacera căsătoriei prin procedura divorţului se poate produce în timpul vieţii soţilor cu repsctarea anumitor condiţii.

Divorţul reprezintă disoluţia sau ineficacitatea căsătoriei survenită în timpul vieţii soţilor, fie datorită unor motive temeinice, imputabile soţului pârât sau ambilor soţi, fie, în cazuri excepţionale, datorită dorinţei exprimate a ambilor soţi. Din definiţia divorţului, aşa cum rezultă din CF, rezultă că acesta nu se poate realiza decât pe cale judecătorească, chiar şi atunci când acesta are la bază acordul soţilor.

Statul şi societatea sunt în mod esenţial interesate în menţinerea căsătoriei şi se urmăreşte protejarea familiei, ca celulă de bază a societăţii, dorindu-se protejarea în mod special a copiilor rezultaţi din căsătorie. Dar, pentru motive temeinice, divorţul este admis, şi, în condiţii speciale, este permis şi divorţul prin consimţământul soţilor.

În forma existentă anterior modificărilor din 1993, Codul familiei a considerat că divorţul poate interveni numai în „cazuri speciale”. După modificaările introduse de Legea 59/1993 şi Legea 65/1993, a dispărut caracterul excepţional, stabilindu-se că până la urmă interesul particular al soţilor este cel mai important, aceştia fiind singurii în măsură să aprecieze şi să hotărască situaţia lor în viitor faţă de căsătorie.

Cu toate acestea, rolul reglementării legale privind divorţul este foarte important. Aceasta constituie un puternic mijloc de luptă împotriva atitudinilor uşuratice faţă de familie şi societate, şi, totodată, contribuie la formarea unor deprinderi şi obişnuinţe în cadrul relaţiilor de familie, conforme cu cerinţele moralei, pe care le exprimă normele dreptului familiei.

Astfel, dacă divorţul s-ar obţine cu uşurinţă, fără seriozitate şi simţul de răspundere necesar, acest fapt ar putea avea o o influienţă defavorabilă asupra realiţiilor de familie din chiar momentul întemeierii acestora prin căsătorie, în sensul că aceasta s-ar putea face fără prea multă chibzuinţă şi spirit de răspundere.

Dimpotrivă, dacă divorţul nu este permis decât pentru motive bine întemeiate, verificate de organul de stat competent, datorită cărora continuarea căsătoriei este imposibilă pentru cel care cere desfacerea ei sau prin consimţământul soţilor, aceasta va avea o influienţă pozitvă asupra celor care vor să se căsătorească, atrăgându-le atenţia asupra importanţei căsătoriei şi asupră răspunderii pe care şi-o asumă prin încheierea ei. Înm doctrina mai veche s-a remarcat: „Când, prin urmare, justiţia constată că credinţa ce şi-o datoresc soţii neamiexistând, căsătoria a devenit o situaţie necinstită din dosul căreia se ascund relaţii necinstite, sau legătura sufletească dintre soţi, nemaiputând exista , fiind înlocuită de dipsreţ, aversiune şi relaţii ostile, nu e în interesul nici al copiilor, nici al familiei, nici al societăţii, de a se impune menţinerea situaţiei legale care nu mai corespunde realităţii..”

Concepţii juridice despre divorţ

A. Concepţii care au la bază temeiul juridic al divorţului.

1. Concepţia divorţului prin efectul voinei soţilor. Potrivit acestei concepţii, căsătoria poate fi desfăcută fie prin voinţa unilaterală a oricăruia dintre soţi, modalitate ce-şi are originea în repudium-ul din dreptul roman, fie prin acordul de voinţă al soţilor. Baza doctrinară o reprezintă teoria contractuală a căsătoriei: de vreme ce încheierea căsătoriei are loc prin voinţa soţilor, desfacerea acesteia se realizează tot prin voinţa lor, desfacerea căsătoriei apare ca o reziliere, după caz, comună sau unilaterală, a căsătoriei.

2. Concepţia divorţului prin efectul hotărârii judecătoreşti. În acest caz, voinţa soţilor se rezumă numai la promovarea acţiunii de divorţ în justiţie, rolul desfacerii căsătoriei revenind în exclusivitate instanţei judecătoreşti. D.p.d.v. doctrinar, concepţia se bazează pe teoria instituţională a căsătoriei, cu refereire la împrejurarea că, deoarece la încheierea unei căsătorii nu este suficientă manifestarea consimţământului viitorilor soţi, ea nu este îndestulătoare nici la desfacerea acesteia .

3. Concepţia mixtă. În prima variantă a acestei concepţii, regula este desfacerea căsătoriei prin efectul voinţei soţilor, şi, numai prin excepţie, divorţul are loc prin efectul hotărârii judecătoreşti. Iar în cea de-a doua variantă, desfacerea căsătoriei se face prin efectul hotărârii judecătoreşti, iar prin excepţie aceasta se poate realiza prin efectul voinţei soţilor.

4. Concepţia Codului civil din 1864. Acesta a adoptat o concepţie mixtă în a doua variantă. Astfel, divorţul prin consimţământul mutual era posibil cu îndeplinirea următoarelor condiţii: soţul să fi împlinit vârsta de 25 de ani, iar soţia 21 de ani; în momentul introducerii cererii de divorţ să fi trecut cel puţin doi ani de la data încheierii căsătoriei: să nu fi trecut 20 de ani de căsătorie, iar soţia să nu fi împlinit 45 de ani (art.254-276 Cod Civil 1864).

5. Concepţia adoptată de Codul familiei. Ca şi alte legislaţii moderne, concepţia adoptată este una mixtă, ca şi Codul Civil 1864. Dar chiar şi în cazul divorţului pe baza acordului de voinţă al soţilor, desfacerea căsătoriei se realizează pe calea unei hotărâri judecătoreşti, art.38 (2) stabilind condiţiile ca până la data cererii de divorţ să fi trecut minim un an de la încheierea căsătoriei şi să nu existe copii minori rezultaţi din căsătorie.

B. Concepţiile care au la bază natura motivelor de divorţ.

1.Concepţia divorţului-sancţiune. Divorţul, în această concepţie, este o sancţiune pentru culpa unuia dintre soţi. Acesta se pronunţă împotriva soţului culpabil, la cererea celui inocent. În cazul în care ambii soţi se fac vinovaţi de destrămarea realţiilor de căsătorie, divorţul se va pronunţa din vina amândurora. El nu va putea fi acordat dacă este cerut de soţul exclusiv culpabil (nemo censetur propriam turpitudinem alegans) .

2. Concepţia divorţului remediu. Această concepţie este largă şi generoasă, deoarece admite divorţul ori de câte ori se iveşte o împrejurare care face imposibilă continuarea căsătoriei. Nu prezintă importanţă natura motivelor ce au detereminat apariţia acelei împrejurări. Majoritatea legislaţii contemporane au promovat această concepţie.