Norma Juridică

1. Notiunea de interpretare a normelor juridice

Interpretarea desemneaza operatiunea intelectuala de stabilire a sensului exact al normelor juridice, în vederea aplicarii lor si, deci, a solutionarii unor cauze. Problematica este complexa, ridicând întrebari de genul: În ce ipoteze ale normelor se încadreaza o situatie de fapt? Care este intentia legiuitorului exprimata în norma? Ce înteles au termenii si expresiile folosite? Este necesara recurgerea si la alte norme apartinând unor institutii sau categorii diferite? În ce masura situatii nereglementate expres se încadreaza în reglementarile existente? Aplicarea dreptului nu poate fi o activitate mecanica, ea necesita inevitabil o interpretare; aceasta decurge din caracterul general, abstract si impersonal al unei norme, din apartenenta normelor la un sistem unitar în care exista diverse relatii, din modul de redactare a actelor normative, limbajul si stilul lor (care poate fi confuz, imprecis, contradictoriu). Desi interpretarea este într-un anumit fel o alterare a sensului normelor, uneori violenta, asa cum remarca M. Djuvara, ea este necesara tocmai pentru ca o norma este un rezumat al unor cazuri individuale preexistente ei, or, cazul nou pentru care se pune problema nu poate fi niciodata identic cu ele. Ea este operatiunea prin care se stabileste o legatura logica între dreptul pozitiv si aplicarea lui. Dar, spre deosebire de stiintele exacte care sunt riguroase, în acest domeniu ea nu poate fi decât un demers relativ: se pleaca de la premisa ca legiuitorul a dorit sa respecte principiul echitatii, al bunei credinte si necesitatile practice ale vietii.

Interpretul, altul decât legiuitorul însusi, nu trebuie considerat o unealta oarba care aplica litera legii nesocotindu-i spiritul, nici cineva care se substituie vointei legiuitorului. El trebuie sa promoveze unitatea dintre litera si spirit, în scopul realizarii dreptatii. Asa cum o lege nedreapta nu e buna, o interpretare care duce la nedreptate nu e nici ea buna.

2.Felurile(genurile) interpretarii normelor juridice

În teoria dreptului, interpretarea normelor juridice se clasifica în: interpretare oficiala si interpretare neoficiala. Interpretare oficiala este obligatorie si ea mai poarta denumirea de interpretare cu forta juridica. Interpretarea neoficiala mai poarta denumirea de interpretare doctrinara;ea este facultativa, fara forta juridica.

Interpretarea oficiala este realizata de catre organe de stat care au atributii fie în procesul elaborarii normelor juridice, fie în procesul aplicarii normelor juridice. Organele care emit acte normative(organele legiuitoare sau organele administrative) procedeaza uneori la interpretarea acestora prin acte normative interpretative. Nimic nu se poate opune ca un organ emitent al unui act normativ sa-l si interpreteze, în baza principiului: cine poate mai mult, poate si mai putin(a majori ad minus). Atunci când organul emitent îsi interpreteaza propriul act aceasta interpretare poarta denumirea de interpretare autentica.

Acest gen de interpretare constituie o interpretare legala sau generala, iar actul normativ imperativ va face corp comun cu actul interpretat (aplicându-se, deci retroactiv). Observam faptul ca acest gen de interpretare oficiala nu se înscrie,propriu-zis, în limitele procesului de aplicare(nu este un moment nemijlocit al aplicarii normei juridice), desi nu se poate afirma ca el este complet desprins de acest proces, ca nu are legatura cu aplicarea. Interpretarea, în acest caz, constituie o premisa a bunei aplicari a normelor juridice, prin faptul ca da explicatie corecta întelesului, scopului si finalitatii unui act normativ emis anterior.

În sensul cuprinderii interpretarii în chiar procesul aplicarii(ca faza distincta a acestui proces) se înscrie interpretarea cauzala, realizata de instantele judecatoresti(interpretarea judiciara) sau de organele administratiei. Acest gen de interpretare priveste în mod direct procesul de aplicare, el este o interpretare de caz. Organul de aplicare, având de solutionat o cauza,dupa ce stabileste cu maxima atentie circumstantele cauzei, califica juridic cauza si, în vederea emiterii actului de aplicare( o hotarâre judecatoreasca sau un act administrativ),procedeaza la interpretarea normei juridice selectionate, pentru a emite un act de aplicare legal. Interpretarea data are forta juridica(este obligatorie) pentru cauza respectiva si fata de participantii la aceasta cauza.

Organul de aplicare nu se poate pronunta decât în legatura cu speta ce s-a dedus în fata sa; lui îi este interzis si se pronunte pe cale de dispozitii generale. Dezbatând cauza, organul de aplicare verifica corespondenta situatiei de fapt, prezentata în fata sa, cu ipoteza abstracta a normei juridice, verifica modul în care au fost realizate drepturile si obligatiile,potrivit cu dispozitia normativa, si ia masuri, atunci când se impun, de restabilire a ordinii de drept încalcate si de aplicare a sanctiunii. În acest sens,aplicarea dreptului constituie un prilej performant de reconfirmare a autoritatii normei juridice, de verificare a gradului sau de adevar, în raport cu nevoile diverse ale oamenilor. În activitatea de aplicare a dreptului organele de stat aplica si obiceiuri juridice, caz în care ele procedeaza la interpretarea lor.