Norme Juridice de Drept Internațional Umanitar Specifice Conflictelor Armate

Dreptul international umanitar reprezinta ansamblul normelor juridice menite sa asigure protectia –în timpul conflictelor armate – a persoanelor aflate în aceste conflicte si a bunurilor care nu au legatura cu operatiunile militare.

Codificarea dreptului international umanitar

La început, regulile cu privire la desfasurarea confruntarilor armate si la protectia ranitilor si prizonierilor, au avut un caracter cutumiar. O contributie importanta în directia sistematizarii acestor reguli a avut-o Hugo Grotius, care –în lucrarea sa “De iure belli ac pacis“ – a oferit o prima sinteza de referinta în domeniu.

Odata cu diversificarea mijloacelor de desfasurare a ostilitatilor pe uscat, pe mare si în aer, s-au elaborate norme specifice fiecaruia dintre aceste domenii, precum si reguli pentru protectia victimelor confruntîarilor armate.

Cel mai vechi document care contine norme cu caracter umanitar este Conventia de la Geneva din 22 august 1864 privind ameliorarea soartei militarilor raniti în armatele în campanie, iar primul document în care sunt stipulate limite de folosire a unor tipuri de arme este Declaratia de la Petersburg din 1868.

Norme cu character umanitar cuprind :

-Conferinta de la Haga din 1899;

-Conferinta de la Haga din 1907;

-Protocolul de la Geneva din 1925;

-Conventiile de la Geneva din 1929;

-Protocolul de la Londra din 6 noiembrie 1936;

-Conventia de la Haga din 14 mai 1954.

Normele Dreptului International Umanitar se aplica la toate cazurile de conflict armat si nu numai la razboaiele între state, inclusive situatiilor în care o parte în conflict “nu este parte la conventia respectiva”, dar accepta si aplica prevederile ei.

Potrivit prevederilor Protocolului aditional (I) la conventiile de la Geneva din 12 august 1949, normele Dreptului International Umanitar se aplica si conflictelor armate “îi care popoarele lupta împotriva dominatiei coloniale si ocupatiei straine si împotriva regimurilor rasiste, în exercitarea dreptiurilor popoarelor de a dispune de ele însele, consacrat în Carta Natiunilor Unite si în Declaratia referitoare la principiile de drept international privind relatiile amicale si cooperarea între state în conformitate cu Carta Natiunilor Unite.

În baza prevederilor Protocolului aditional (II) la conventiile de la Geneva din 12 august 1949, dispozitiile textului se aplica “fara nici o diferentiere cu caracter defavorabil pentru motivele de rasa, culoare, sex, limba, religie sau credinta, opinii politice sau de alta natura, origine sociala sau nationala , avere, nastere sau alta situatie sau oricare alt criteriu analog tuturor persoanelor afectate de un conflict armat.

Normele dreptului umanitar se aplica si conflictelor desfasurate “pe teritoriul unei Înalte Parti Contractante între fortele sale armate si fortele armate dizidente sau grupuri înarmate organizate care, sub conducerea unui comandant responsabil, exercita un asemenea control asupra unei parti a teritoriului sau, astfel încât sa-I permita sa desfasoare operatiuni militare sustinute si coordinate” si sa aplice normele institutive în textul respectiv.

Asadar, prin reglementarile enuntate, protectia dreptului international a fost extinsa la toate cazurile de conflict armat – si nu numai la razboaiele între state, cum erau concepute initial. De asemenea, a fost largit statutul prizonierilor de razboi, incluzându-se în cadrul beneficiarilor protectiei sale si membrii miscarilor de rezistenta, prin aplicarea dispozitiilor Protocolului aditional (I) la conventiile de la Geneva din 12 august 1949.

Din cele mai vechi timpuri au existat unele reguli în legatura cu declararea razboiului, tratamentul prizonierilor, folosirea prazii de razboi, terminarea ostilitatilor si încheierea armistitiului etc. Asa de pilda, “Legile lui Manu”, din secolele XII-XI î.e.n., contineau un ansamblu de norme cu privire la mijloacele de desfasurare a razboiului si cu privire la persoanele împotriva carora este îndreptat. Prin aceste reguli era interzisa folosirea arcurilor cu sageti otravite si nu era permisa atacarea persoanelor fara aparare. Tratatele de pace dintre Sparta si Atena, în anii 446-445 si 421 î.e.n., cuprindeau prevederi referitoare la arbitraj si mediere pentru solutionarea diferendelor cu privire la frontiere, comert, etc. dintre cele doua parti. Reglementari cu privire la solutionerea litigiilor pe cale pasnica se gasesc si în dreptul roman. Astfel, senatul roman si unui anume colegiu sacerdotal (colegiul fetialilor) le erau conferite competente importante în reglementarea unor diferende.

Mai târziu, în evul mediu, o influenta apreciabila în elaborarea unor reguli cu privire la purtarea razboiului a avut Biserica.

Analiza dreptului razboiului ca ansamblu de norme cu privire la începerea ostilitatilor, desfasurerea lor pe uscat, pe mare si în aer a facut obiectul a numeroase studii si cercetari, precum si al unor sinteze stiintifice de amploare în care s-a relevant rolul acestor reglementari în limitarea cât mai mult cu putinta a efectelor nefaste ale razboiului. Este neîndoielnic ca multiplicarea regulilor referitoare la organizarea si desfasurerea razboiului are o semnificatie deosebita în precizarea nu numai a cadrului de desfasurare a razboiului, ci si a raspunderilor care revin celor vinovati de încalcarea legilor si obiceiurilor razboiului.

Protectia populatiei civile si a persoanelor civile în caz de conflict armat intra în mod traditional în competenta Comitetului International al Crucii Rosii, însa de ea s-a ocupat, din ce în ce mai mult, începând din 1968 si Organizatia Natiunilor Unite.

Masurile adoptate de O.N.U. în acest domeniu sunt:

a) Masuri prin care s-a urmarit respectarea drepturilor omului în perioada de conflict armat;

b) Masuri destinate a preveni si reprima crimele de razboi si crimele împotriva umanitatii, inclusive genocidul