Noțiunea și clasificarea drepturilor omului

NOŢIUNEA DREPTULUI OMULUI:

Expresia “drepturile omului” evocă drepturile fiinţei umane, fiinţă înzestrată cu raţiune şi conştiinţă, şi căreia îi sunt recunoscute drepturile sale naturale, ca drepturi inalienabile şi imprescriptibile. Se poate observa că în documentele internaţionale şi interne sunt fregvent utilizaţi termenii drept sau libertate. Astfel, se foloseşte termenul „drept” atunci când este consacrat dreptul la viaţă, dreptul la informaţie, dreptul la vot, etc. În schimb se utilizează termenul „libertate” atunci când se reglementează libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, libertatea întrunirilor etc. Având în vedere această terminologie uanţată, se pune întrebarea: există, din punct de vedere juridic, deosebiri între drept şi libertate? Răspunsul dat în literatura de specialitate este că din punct de vedere juridic, drepul este o libertate, iar libertatea este un drept, neexistând deosebiri de natură juridică între cele două noţiuni.

Explicaţia acestei nuanţări poate fi gasită în evoluţia istorică a concepţiei asupra drepturilor omului. La început, au fost consacrate juridic libertăţile, ca exigenţe ale omului în opoziţie cu autorităţile publice, iar aceste nu presupuneau din partea celorlalţi decât o atitudine generală de abţinere. Ulterior ca rezultat al evoluţiei libertăţiilor s-a cristalizat conceptul de drept al omului care implică obligaţii corelative, măcar de apărare, în sarcina autorităţilor statale, ceea ce înseamnă că aceste libertăţi trebuiau nu numai proclamate, ci şi promovate, protejate şi garantate. Astăzi se poate constata că între drept şi libertate există o sinonimie din punct de vedere juridic.

Unele explicaţii comportă şi expresiile: drepturi ale omului şi drepturi ale cetăţenilor. Într-o societate organizată în stat, omul se prezintă din punct de vedere juridic sub trei ipostaze distincte: cetăţean, străin sau apatrid. Pe planul realităţilor juridice naţionale, omul devine cetăţean, drepturile sale naturale fiind proclamate şi asigurate prin Constituţia statului al cărui cetăţean este, sub denumirea de drepturi (libertăţi) cetăţeneşti.

Constituţia unui stat consacră, pe lângă drepturile naturale ale omului, şi alte drepturi care rezultă din acestea sau le asigură existenţa, ori sunt necesare protejării şi dezvoltării sistemului social. Dacă cetăţenii, în principiu, beneficiază de toate drepturile prevăzute de Constituţie, străinii şi apatrizii beneficiază doar de unele dintre ele şi, în orice caz, de cele ce sunt indispensabile fiinţei umane. În acest mod, se poate concide că drepturile omului pe planul realităţilor universale devin drepturi ale cetăţenilor pe planul realităţilor interne ale fiecărui stat.

Ţinând cont de cele precizate mai sus, prin noţiunea de drepturi fundamentale cetăţeneşti se desemneaza acele drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indinspensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, dtrepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi legi. (prof. I. Muraru).

Potrivit art. 20 din Constituţia României, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţă între acestea şi legile interne, au prioritate legiile internaţionale.

CLASIFICAREA DREPTURILOR OMULUI:

Drepturile omului pot fi clasificate în diferite categorii, în funcţie de anumite criterii. În mod obişnuit, pornind de la conţinutul celor două Pacte internaţionale adoptate sub egida ONU, drepturile omului sunt împărţite în drepturi civile şi politice şi drepturi economice, sociale şi culturale.

A. DREPTURI CIVILE

1. Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică.

Aceste drepturi fundamentale sunt garantate de Constituţie în mod expres, fiind strâns legate între ele , neputând fi confundate din punct de vedere juridic.

A). Dreptul la viaţă este consacrat în multe pacte şi acte internaţionale cum ar fi: Declaraţia Universală a drepturilor Omului- art. 3, Pactul cu privire la drepturile civile şi politice- art. 6, pct.1, Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, Protocolul nr. 6 privind abolirea pedepsei cu moartea, etc.

Dreptul la viaţă poate cunoaşte mai multe accepţiuni, una mai restransă prin care dreptul la viaţă priveste numai viaţa persoanei în sensul ei fizic şi alta mai larga care priveste viaţa persoanei ca un univers de fenomene, fapte, cerinţe ce se agaugă, permit şi îmbogăţesc existenţa fizică.

Corelativ dtreptului la viată, statului îi revin unele obligaţii privind asigurarea unor condiţii minime de existenţă şi de viaţă decentă, protecţia mediului în care se desfăşoară viaţa, sigurarea mijluacelor necesare pentru ocrotirea sănătăţii cetăţeanului.

Constituţia României interzice pedeapsa cu moartea, această interdicţie fiind absolută, nefiind posibilă nici o excepţie.

B). Dreptul la integritatea fizică este strans legat de dreptul ala viaţă. Corelată acestui drept, există obligaţia autorităţilor de a asigura exercitarea lui. Orice atingere adusă integrităţii fizice a persoanei trebuie sancţionată de lege şi totodată în cazul în care aceasta se impune în anumite situaţii de ordin social, aceasta trebuie prevăzută de lege.

C). Dreptul la integritatea psihică.

Sub aspect juridic, omul este privit ca fiind un complex de elemente în care psihicul ocupă un loc important şi care nu poate fi despărţit de fizic. Mutilarea uneia sau alteia dintre integrităţi o poate afecta pe cealaltă şi este contrară drepturilor omului. Datorită acestui motiv Constituţia garantează şi ocroteşte acest drept.

D). Interzicerea torturii.

Respectul vieţii, al integrităţii fizice şi al integrităţii psihice implică, în mod firesc, interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumanesau degradante. România a aderat fără rezerve, prin Legea nr. 19 din 1990, la Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, adoptată de Adunarea Generală a ONU în 1984 , concretizand aceasta in art, 22 alin. 2 din Constituţie.