Ordinea Juridică în Uniunea Europeană

Competentele, Principiile si Clasificare.

Secţiunea I

Prezentare generală

În sens larg, ordinea juridică comunitară este dată de ansamblul de norme care guvernează raporturile în care se găsesc Comunităţile europene.

În sens restrâns, această ordine reprezintă raporturile dintre Comunităţile europene şi statele membre, raporturile dintre persoanele fizice şi juridice aparţinătoare sau nu statelor membre, raporturile dintre Comunităţile membre şi

alte organizaţii internaţionale.

Ordinea juridică a Comunităţilor europene este dată de 2 categorii principale de norme:

1) norme cu valoare de legi fundamentale, constituţionale:

• Tratatele institutive şi modificatoare.

2) norme cu valoare de legi ordinare, elaborate de instituţii, în existenţa şi funcţionarea lor:

• izvoare derivate este format din ansamblul actelor unilaterale ale instituţiilor si cuprinde:

a) Regulamentul este similar legii din dreptul intern. Acesta operează prin generalizare şi abstractizare; este obligatoriu în toate elementele sale; orice aplicare incompletă este interzisă. Regulamentul este obligatoriu cu privire la scopul final de atins şi la formele şi mijloacele prin intermediul cărora se ajunge la îndeplinirea acestuia. Regulamentul este obligatoriu pentru subiectele de drept intern, din toate statele membre ale Uniunii.

b) Directiva urmează tehnica legii cadru, completată cu decretul de aplicare. Directiva, spre deosebire de regulament, este obligatorie numai cu privire la scopul final propus, lăsând la dispoziţia statelor membre acele forme şi mijloace prin intermediul cărora se poate ajunge la îndeplinirea sa. Regula generală este cea potrivit căreia directiva se adresează subiectelor de drept intern din anumite state membre. Excepţia apare atunci când directiva se adresează tuturor statelor membre, dar acest lucru este specificat în conţinutul ei.

c) Decizia este importantă pentru destinatarii desemnaţi; ea este obligatory atât în ceea ce priveşte scopul final propus, cât şi cu privire la formele şi mijloacele prin care se ajunge la el; decizia este obligatorie numai pentru subiectele de drept intern din anumite state membre.

d) Recomandarea şi avizul „nu leagă”, adică nu au forţă de constrângere şi, deci, nu sunt izvoare de drept în adevăratul sens al cuvântului. Ele au un rol orientativ.

• izvoare complementare sunt date de cele care rezultă din acordurile încheiate între statele membre în domeniile de competenţă naţionale. În măsura în care obiectul lor se situează în câmpul şi în prelungirea obiectivelor definite de tratate ele poartă denumirea de „drept complementar” şi pot fi considerate norme de drept comunitar, în sens larg. Acestea sunt:

a. convenţia comunitară;

b. deciziile şi acordurile convenite prin reprezentanţii guvernelor statelor membre reunite în cadrul Consiliului;

c. declaraţiile, rezoluţiile şi luările de poziţie ale Comunităţilor europene, care sunt adoptate de comun acord cu statele membre.

Sectiunea II

Clasificare

Varietatea organizaţiilor, precum şi faptul că ele funcţionează în baza unui principiu deosebit de important în evoluţia relaţiilor internaţionale – principiul solidarităţii şi cooperării între subiectele dreptului internaţional, sperăm un principiu real – ne determină sa vărbim chiar despre un drept al organizaţiilor internaţionale – un drept reprezentat de ansamblul normelor tratatelor internaţionale de constituire a organizaţiilor, tratatelor multilaterale încheiate de către state referitoare la o organizaţie, precum şi de normele juridice proprii fiecărei organizaţii internaţionale – dar şi despre o clasificare a acestora după următoarele criterii:

II.1. după deschiderea spre statele comunităţii:

- organizaţii internaţionale cu vocaţie de universalitate

- organizaţii internaţionale regionale

II.2. după calitatea membrilor organizaţiei internaţionale:

- organizaţii internaţionale guvernamentale

- organizaţii internaţionale neguvernamentale

-

II.3. după competenţa în domeniul relaţiilor internaţionale

- organizaţii internaţionale cu competenţă generală

- organizaţii internaţionale cu competenţă specială

-

II.4. după posibilitatea de participare la organizaţiile internaţionale:

- organizaţii internaţionale deschise

- organizaţii internaţionale închise

Sectiunea III

Competenţele Uniunii

Competenţele Uniunii se împart în trei categorii:

1. competenţe exclusive, în care numai Uniunea poate legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic. Statele membre nu pot face acest lucru decât cu autorizarea Uniunii sau prin punerea în aplicare a actelor adoptate de Uniune;

2. competenţe comune sau partajate cu statele membre în domenii determinate, în care atât Uniunea, cât şi statele membre pot legifera şi adopta acte juridice, fără a se suprapune peste competenţa exercitată de Uniune;

3.competenţe de sprijinire, coordonare sau completare a acţiunii statelor membre, fără a înlocui însă prin aceasta competenţele acestora în domeniile respective.