Organizarea și funcționarea curții

1. Istoric al Curţii Europene a Drepturilor Omului şi Acte Constitutive

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, adesea numită informal "Curtea de la Strasbourg", a fost creată pentru sistematizarea procedurii plângerilor în materia drepturilor omului provenite din statele membre ale Consiliului Europei. Misiunea Curții este să vegheze la respectarea prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Protocoalelor suplimentare de către statele semnatare.

Sistemul de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale introdus de Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Convenția) se întemeiază pe principiul subsidiarității. Este, în primul rând, de competența statelor părți la Convenție să garanteze aplicarea acesteia, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) nu trebuie să intervină decât atunci când statele nu și-au respectat obligațiile. Controlul exercitat la Strasbourg este activat, în principal, prin intermediul cererilor individuale, cu care Curtea poate fi sesizată de către orice persoană, fizică sau juridică, aflată sub jurisdicția statelor părți la convenție

Activitatea Curţii Europene a Drepturilor Omului se desfăşoară datorită adoptării şi a existenţei Convenţiei europene a drepturilor omului din 1950.

Activitatea Curţii Europene a Drepturilor Omului se desfăşoară datorită adoptării şi a existenţei Convenţiei europene a drepturilor omului din 1950.

Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, elaborată în cadrul Consiliului Europei, deschisă pentru semnare la Roma, la 4 noiembrie 1950, a intrat în vigoare în septembrie 1953. În spiritul autorilor săi, este vorba de luarea primelor măsuri menite să asigure garantarea colectivă a unora dintre drepturile enumerate în Declaraţia universală a drepturilor omului din 1948.

Convenţia consacră, pe de o parte, o serie de drepturi şi libertăţi civile şi politice şi stabilea, în primul rând, un sistem vizând garantarea, respectarea de către statele contractante a obligaţiilor asumate de acestea. Existau trei instituţii care îşi împărţeau responsabilitatea acestui control, şi anume: Comisia Europeană a Drepturilor Omului (înfiinţată în 1954), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (instituită în 1959).

Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei, compus din miniştrii afacerilor externe ai statelor membre sau din reprezentanţii lor.

Conform Convenţiei din 1950, statele contractante ţi solicitanţii individuali (particulari, grupuri de particulari sau organizaţii neguvernamentale), acolo unde acestea din urmă au acceptat dreptul de plângere individuală, puteau adresa Comisiei plângeri împotriva statelor contractante, pe considerentul că ar fi violat drepturile garantate de Convenţie. Cererile făceau, mai întâi, obiectul unei examinări preliminare a Comisiei care se pronunţa în privinţa admisibilităţii lor. Cele care erau reţinute făceau obiectul unei încercări de rezolvare amiabilă. În caz de eşec, Comisia redacta un raport care stabilea faptele şi formula un aviz privind fondul cauzei, raportul fiind transmis Comitetului Miniştrilor.

Atunci când statul acuzat a acceptat jurisdicţia obligatorie a Curţii, Comisia şi oricare stat contractant interesat dispunea de un termen de trei luni, de la data transmiterii raportului către Comitetul Miniştrilor, pentru a aduce cazul în faţa Curţii, pentru ca aceasta să adopte o hotărâre definitivă şi obligatorie. Persoanele particulare nu erau abilitate să sesizeze Curtea. Dacă un caz nu era deferit Curţii, Comitetul Miniştrilor hotăra dacă s-a violat sau nu Convenţia si acorda, dacă era cazul, satisfacţie echitabilă victimei. Acesta era, de asemenea, răspunzător de supravegherea executării hotărârilor Curţii.

De la intrarea în vigoare a Convenţiei, dezvoltări importante au intervenit ca urmare a adoptării unui numar de paisprezece Protocoale adiţionale. Protocoalele nr. 1, 4, 6, 7, 12, 13 şi 14 au adăugat drepturi şi libertăţi celor consacrate de Convenţie. Protocolul nr. 2 a conferit Curţii puterea de a emite avize consultative.

Protocolul nr. 9 a deschis petiţionarilor individuali posibilitatea de a-şi prezenta cauza în faţa Curţii, sub rezerva ratificării instrumentului respectiv de către statul acuzat şi a accceptării de către un comitet de filtrare.

Protocolul nr. 11 a restructurat mecanismul de control. Celelalte Protocoale se refereau la organizarea instituţiilor înfiinţate de Convenţie şi la procedura de urmat în faţa acestora.

Începând din 1980, creşterea continuă a numărului de cazuri aduse în faţa organelor Convenţiei a făcut tot mai dificilă sarcina de a menţine durata procedurilor în limite acceptabile. Supraîncărcarea sistemului a avut ca efect prelungirea execsivă a procedurii, putând să dureze cinci ani de la introducerea plângerii şi până la adoptarea deciziei finale. Situaţia s-a agravat odată cu aderarea de noi state contractante începând din 1990. Faţă de 404 cazuri înregistrate în anul 1981, Comisia a înregistrat 2037 de cazuri ăn 1993 şi 4750 în 1997.

O reformă a mecanismului de control instituit prin Convenţie se dovedea necesară ca urmare a multiplicării numărului de plângeri, a creşterii continue a complexităţii lor şi a extinderii Consiliului Europei, care a trecut de la 23 la 40 de state membre între 1989 şi 1996. Este contextul în care un nou protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Protocolul nr. 11, a creat o Curte unică şi permanentă care a înlocuit cele două instituţii precedente. Scopul reformei, fixat de şefii de stat şi de guvern ai statelor membre ale Consiliului Europei, reuniţi la Viena la 9 octombrie 1993, a fost de a creşte eficacitatea mijloacelor de protecţie, de a reduce durata procedurilor, de a face sistemul accesibil fiecărei persoane şi de a menţine nivelul ridicat al protecţiei drepturilor omului. Rolul decizional al Comitetului Miniştrilor a fost desfiinţat.

În perioada celor trei ani de la intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11, numîrul cazurilor aduse în faţa Curţii a înregistrat o creştere extraordinar de mare: de la 5979 în 1998 la 13858 în 2001, reprezentând o creştere de aproximativ 130%. Preocupările în ceea ce priveşte capacitatea Curţii de a face faţă situaţiei create nu au întârziat să apară. În aceste condiţii şi-a croit drum ideea unei noi reforme.

Conferinţa ministerială cu privire la drepturile omului ce a avut loc la Roma, în noiembrie 2000, convocată pentru a marca cea de a 50-a aniversare a deschiderii spre semnare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, a adoptat o declaraţie referitoare la „Curtea Drepturilor Omului pentru Europa" prin care Comitetul Miniştrilor a fost chemat să iniţieze, cât mai curând posibil, un studiu aprofundat al diferitelor posibilităţi şi opţiuni în vederea asigurării eficacităţii Curţii, în lumina noii situaţii.

În temeiul acestei Declaraţii, Comitetul Miniştrilor a creat, în februarie 2001, un Grup de evaluare care şi-a prezentat raportul în septembrie 2001. Grupul a recomandat elaborarea unui proiect de protocol la Convenţie prin care Curtea să fie autorizată să decline examinarea plângerilor care nu ridică nici un aspect de fond potrivit Convenţiei.

De asemenea, Grupul a recomandat întocmirea unui studiu de fezabilitate vizând „crearea în cadrul Curţii a unei divizii noi şi separate pentru examinarea preliminară a plângerilor". La 8 noiembrie 2001, Comitetul Miniştrilor a adoptat o declaraţie în termenii căreia raportul grupului de evaluare a fost salutat în mod călduros. Totodată, s-au dat instrucţiuni Delegaţilor miniştrilor să procedeze la examinarea urgentă a tuturor recomandărilor, inclusiv cele referitoare la adoptarea unui protocol de amendare a Convenţiei.