Personalul administrației publice

Viata sociala a pus dintotdeauna multiple probleme, îndeosebi de ordin administrativ. Nevoia a dus la apariţia funcţiei publice si a funcţiilor care s-o îndeplinească. Comunitatea umana n-ar fi avut acces la progres daca nu si-ar fi creat un întreg organism social, căruia i-a dat viabilitate prin personalul investit in diversitatea de funcţii statornicite de-a lungul timpului.

Diversitatea sarcinilor pe care le are de îndeplinit administraţia publica necesita o extrem de variata gama de prestaţiuni realizate prin serviciile publice, ca si un personal cu pregătire profesionala diversa. Satisfacerea nevoilor cotidiene ale colectivităţii, a nevoilor omului care traiste intr-o grupare organizata, ramane finalitatea esenţiala si singura justificare a administraţiei publice, atât de diversificata, mai ales in prestaţiunile sale către populaţie. Privita din punct de vedere sociologic, administraţia publica nu reprezintă altceva decât o suma de colectivitati umane care organizează anumite acţiuni in favoarea altor oameni. Din acest punct de vedere, problema oamenilor care lucrează in administraţie capata o importanta considerabila. Oricât de perfecta ar fi organizarea unui organism social si oricât de bune legi si decizii ar fi, ramane doar o simpla schema, fara viabilitate, daca nu exista oameni competenţi, activi si devotaţi pentru realizarea scopului stabilit.

Aşadar, un rol important in organizarea comunitatii umane îl are funcţionarul public; acesta se defineşte ca fiind o persoana fizica investita cu o funcţie publica cu caracter de permanenta în serviciile autoritatii centrale sau locale, ori în instituţiile publice care aparţin de acestea.

1. Scurt istoric al procesului de recrutare

Un prim procedeu a fost cel al eredităţii sau vexalităţii practicat în Anglia tradiţionalistă până aproape de zilele noastre, unele reminiscenţe ale acestuia, păstrându-se încă.

Democraţiile greceşti practicau procedeul tragerii la sorţi care s-a bucurat de o mare apreciere deoarece înlătura arbitrariul şi favoritismul. Dezavantajul acestui sistem era reprezentat de faptul că nu se ţinea cont de aptitudinile şi capacitatea fiecărui candidat. Se înlătura, aşadar, subiectivismul, dar se facilita hazardul şi riscul selectării celor mai puţin capabili.

Un alt sistem a fost cel prin care numirea se făcea de către superiorul ierarhic. Acest sistem, bazat aproape exclusiv pe puterea discreţionară a superiorului ierarhic, era dominat de favoritism şi arbitrariu. Din această cauză, s-au practicat mai multe căi de îngrădire a libertăţii de alegere a superiorului ierarhic. Una dintre ele a fost impunerea unor condiţii legale, prin lege sau regulamente, diminuându-se astfel numărul persoanelor care puteau fi alese şi prin aceasta puterea discreţionară a superiorului ierarhic. Un alt procedeu a fost cel al propunerilor, care presupunea activitatea a două autorităţi: un organ colegial sau unipersonal – care propune şi un altul, superior ierarhic, care numeşte, alegând, atunci când este cazul.

2. Criterii de selectare a functionarilor publici

Tentaţia intrării in rândul funcţionarilor publici este destul de mare si numeroase persoane si doresc ocuparea unei asemenea funcţii. Intrarea in corpul funcţionarilor publici se face insa potrivit unor norme, a unor reguli bine stabilite.

Articolul 57 din Lege, in alineatul 1, stabileşte ca intrarea in corpul funcţionarilor publici se face numai prin concurs, organizat de autoritatea sau de instituţia publica. Concursul se organizează numai in limita posturilor vacante, iar datele privind concursul trebuie sa fie date publicitatii cu 30 de zile înainte de data fixata pentru concurs. Condiţiile de organizare si desfăşurarea a concursului, precum si condiţiile de validare a rezultatelor acestuia se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.