Piața Unică

CAPITOLUL I. STABILIREA PIEŢII UNICE

Secţiunea I. Consideraţii generale

Evolutia pozitivă a acţiunilor Comunităţii a avut ca efect coordonarea politicilor economice ale statelor membre pe piaţa internă, definirea de obiective comune, respectarea principiului unei economii de piaţă deschise, în care concurenţa este liberă. Prin tratatul de la Maastricht s-a procedat la o reorganizare a materiilor reglementate prin tratatele constitutive ale Comunităţilor europene şi s-a recurs la o mai bună sistematizare. Libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, capitalului şi serviciilor au fost realizate, în cea mai mare parte a lor, deja în cursul perioadei de tranziţie, potrivit Tratatului, prin dispoziţii de procedură şi prin acţiuni, abstenţiuni, restricţii şi interdicţii. Aproape toate dispoziţiile procedurale de realizare a acestor patru libertăţi nu au mai fost de actualitate, având în vedere că perioada de tranziţie pentru stabilirea pieţii unice a expirat la 31 decembrie 1969, dar după această perioadă Tratatul a garantat aceste libertăţi, astfel încât dispoziţiile în această privinţă au fost considerate a avea efect direct, putând fi invocate în faţa tribunalelor naţionale ale statelor membre. Prin Actul Unic European, Comunitatea europeană s-a angajat, în consonanţă cu Cartea Albă din 1985 a Comisiei, să adopte măsuri în scopul stabilirii progresive, într-o perioadă expirând la 31 decembrie 1992, a pieţii interne care să cuprindă o zonă fără frontiere interne în care libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, capitalurilor şi serviciilor să fie asigurată potrivit prevederilor Tratatului.

Aşadar, piaţa internă este definită ca un spaţiu fără frontiere interne care trebuie să funcţioneze în aceleaşi condiţii ca o piaţă naţională: mărfurile, persoanele, capitalurile şi serviciile trebuie să circule în cadrul ei fără nici un control la frontierele dintre regiunile unui stat. Acest spaţiu fără frontiere interioare, în interpretarea Comisiei, nu poate să-şi găsească traducerea sa concretă şi efectivă decât dacă el priveşte toate mărfurile, serviciile şi capitalurile care circulă în cuprinsul lui. Prin Decizia nr.93/72 a Comisiei s-a constituit un Comitet consultativ pentru coordonare în domeniul pieţii interne. El poate fi consultat potrivit competenţei ce i-a fost stabilită, asupra tuturor problemelor practice care pot să survină după 1 ianuarie 1993 relativ la funcţionarea acestei pieţe.

Prin Regulamentul nr. 2679/98 din 7 decembrie 1998 al Consiliului s-au stabilit câteva reguli privind funcţionarea pieţii interne în relaţie cu libera circulaţie a mărfurilor între statele membre atunci când sunt în cauză obstacole la această circulaţie care pot fi atribuite unui stat membru, dacă ele implică o acţiune sau inacţiune din partea acestuia şi care:

1. duc la o serioasă afectare a liberei circulaţii a mărfurilor, împiedicând, întârziind sau deviind importurile în, exporturile din sau transportul printr-un stat membru;

2. cauzează importante pierderi persoanelor afectate;

3. necesită acţiunea imediată în scopul împiedicării oricărei continuări, creşteri sau intensificări a afectării sau pierderii în cauză.

Când se produce un asemenea obstacol sau când există o ameninţare în acest sens, există o obligaţie de informare a Comisiei din partea oricărui stat membru( chiar dacă nu este el în discuţie), şi, în mod reciproc, din partea Comisiei, precum şi, dacă un obstacol a survenit, o obligaţie a statului membru implicat de a lua toate măsurile necesare şi proporţionale astfel încât libera circulaţie a mărfurilor să fie asigurată pe teritoriul său conform Tratatului şi de a informa Comisia despre acţiunile pe care autorităţile le-au luat sau intenţionează să le ia.

Când Comisia consideră că survine un obstacol într-un stat membru, ea notifică statul membru în legătură cu motivele care au determinat-o să ajungă la această concluzie şi cere statului respectiv să ia toate măsurile necesare şi proporţionate spre a înlătura acest obstacol într-un termen pe care ea îl decide prin referire la urgenţa cazului. Dispoziţiile Regulamentului nu pot fi interpretate în sensul afectării în vreun fel a exercitării drepturilor fundamentale aşa cum sunt recunoscute într-un stat membru, inclusiv dreptul sau libertatea de a face grevă, aceste drepturi putând să includă şi dreptul ori libertatea de a întreprinde alte acţiuni aflate sub incidenţa sistemelor specifice de relaţii industriale din statele membre.

CAPITOLUL II. LIBERA CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR

Secţiune 1. Elemente generale

Libera circulaţie a mărfurilor presupune realizarea unei uniuni vamale care să privească toate categoriile de mărfuri şi să implice interzicerea între statele membre a taxelor vamale asupra importurilor şi exporturilor ori a altor taxe având efect echivalent, adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile cu ţările terţe şi eliminarea restricţiilor cantitative sau a măsurilor cu efect echivalent între statele membre. Instituirea uniunii vamale între statele membre permite condiţii egale de concurenţă între participanţii la circuitul comercial şi productiv, făcând posibilă stimularea producţiei şi a varietăţii sortimentale a mărfurilor, impunerea pe piaţă a celor mai competitive produse, ţinându-se seama şi de costul lor de producţie, concentrarea şi specializarea producţiei şi a întreprinderilor, ca şi implantarea acestora în zonele cele mai indicate economic şi productiv.

Secţiunea 2. Interzicerea taxelor vamale şi a masurilor cu efect echivalent. Tariful vamal comun

Uniunea vamală a implicat, iniţial, într-un prim sens, interzicerea în comerţul între statele membre de la o anumită dată a taxelor vamale şi a altor taxe cu efect echivalent. Interzicerea taxelor vamale are o sferă mai largă, aplicându-se, nu numai mărfurilor care sunt originare dintr-un stat membru, ci şi cele care provin dintr-o ţară terţă, care se vor afla în liberă circulaţie între statele membre odată intrate în circuitul comercial comunitar. Mărfurile care au acestă din urmă provenienţă vor avea acest regim dacă fomalităţile de import au fost îndeplinite şi orice taxe vamale sau taxe având efect echivalent care sunt plătibile, au fost încasate în acel stat membru şi nu au beneficiat de o reducere totală sau parţială a unor astfel de taxe. Aşa fiind, în perioada de tranziţie statele membre au urmat să se abţină de la introducerea între ele de noi taxe vamale asupra importurilor sau exporturilor ori a oricăror taxe având efect echivalent. Aceste taxe cuprind, aşa cum a decis Curtea de justiţie, “orice taxe pecuniare, indiferent de mărimea lor şi de denumirea sau modul lor de aplicare, care sunt impuse unilateral asupra mărfurilor naţionale sau străine pentru că ele trec o frontieră şi care nu sunt taxe vamale în sens strict”.

Taxa obligatorie de la al cărei nivel minim nu poate fi făcută nicio derogare şi care este aplicată într-un stat membru de către agenţii de expediţie vamală nu a fost considerată ca o taxă având efect echivalent unui drept vamal în înţelesul Tratatului, dacă importatorii pot în fapt să opteze dacă să folosească sau nu serviciile unor asemenea persoane cu rezultatul că acel tarif nu este obligatoriu pentru oricine doreşte să facă o declaraţie vamală.

Uniunea vamală mai implică, într-un al doilea sens, adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile cu ţările terţe, care este impus la graniţele comunitare. Orice marfă care urmează să intre pe teritoriul comunitar va fi supusă acestui tarif, indiferent de ţara de intrare.

Prin Regulamentul nr. 950/68 din 28 iunie 1968 al Consiliului a fost stabilit tariful vamal comun care a luat în considerare unele rezultate ale acordurilor încheiate anterior. În legătură cu aplicarea tarifului vamal comun s-a subliniat că este incompatibil cu tratatul CE să se impună o taxă vamală sau o taxă cu efect echivalent, care a fost introdusă unilateral de către un stat membru după instituirea acestui tarif la 1 iulie 1968, asupra mărfurilor importate direct din ţările nemembre care nu sunt legate de Comunitate printr-un acord special. În acelaşi timp, s-a observat că atât unicitatea teritoriului vamal comunitar, cât şi uniformitatea politicii comerciale comune ar fi serios subminate dacă statele membre ar fi autorizate, prin adoptarea legislaţiei naţionale, să impună taxe cu efect echivalent taxelor vamale asupra comerţului cu statele nemembre.

Tariful vamal comun nu se aplică de o autoritate comunitară distinctă, de sine stătătoare, ci de către autorităţile naţionale ale statelor pe teritoriul cărora intră mărfurile, acţionând, în numele Comunităţilor atunci când ele fac încadrările sau clasificările tarifare respective. De aici posibilitatea de contestare a deciziilor acelor autorităţi atunci când ele în mod concret fac clasificări în scopul aplicării tarifelor vamale. Taxele din Tariful vamal comun sunt stabilite de Consiliu, care statuează cu majoritate calificată, la propunerea Comisiei.