Politică agricolă comună

PAC a fost politica comuna cea mai importanta si unul din elementele esentiale ale sistemului institutional al Uniunii Europene. Obiectivele sale sunt stabilite in articolul 39 al Tratatului de la Roma: cresterea productivitatii, garantarea unui nivel de viata echitabil populatiei din agricultura, stabilizarea pietelor, garantarea securitatii aprovizionarilor, asigurarea consumatorului cu provizii la preturi rationale. Acest articol recunoaste necesitatea de a tine cont de structura sociala a agriculturii si de inegalitatile structurale si naturale dintre diferite regiuni agrare, la fel ca si interesul in a efectua in mod gradual adaptarile oportune.

Munci agricole reprezentate in cartea "Cele trei bogatii norocoase ale lui Duc de Berry" in secolul XV

Politica agricola comuna s-a creat in anii '70, in momentul in care Europa era deficitara in majoritatea produselor alimentare. Mecanismele sale s-au modelat pentru a rezolva aceasta situatie, functia sa principala fiind cea de a sprijini preturile si veniturile interne prin intermediul operatiilor de interventie si sistemelor de protectie frontaliere.

Aceasta politica a contribuit pozitiv la cresterea economica si a reusit sa garanteze aprovizionarea consumatorului european cu o gama ampla de produse alimentare calitative la preturi rationale. Pana la jumatatea decadei anilor '90, PAC a fost, la mare distanta, politica comunitara cea mai importanta, in special din punctul de vedere al bugetului. Uniunea Europeana s-a convertit in primul importator si al doilea exportator de produse agricole la nivel mondial.

Totusi, sistemul, care raspundea cert la o situatie de deficit, a manifestat o serie de deficiente cand Comunitatea a inceput sa produca mari excedente la majoritatea produselor sale agricole. Munti de unt, lacuri de lapte si vin care trebuiau sa fie distruse pentru a nu intalni cererea interna sau externa. Au aparut tensiuni in relatiile cu terte tari, in special SUA, nelinisti pentru efectele pe care le aveau exporturile subventionate ale UE in pretul mondial si in prezenta proprie pe piata internationala. Costurile acestei politici au ajuns sa fie inacceptabile.

Astfel, la sfarsitul anilor '80 exista deja un acord generalizat din nevoia unei reforme.

In iunie 1992 Consiliul de Ministrii de Agricultura ai Uniunii Europene a adoptat formal reforma PAC, cea mai radicala din istoria sa. Aceasta reforma presupune o profunda reorientare a politicii agricole comunitare:

1. Preturile culturilor erbacee si a carnii de vita s-au redus la sfarsitul aproximarii lor cu cele ale pietei mondiale.

2. Pentru a evita disparitia agricultorilor, li se acorda, in functie de activitate plati compensatorii pentru reducerea preturilor de sprijin ale UE.

3. In cazul cerealelor si altor culturi erbacee, plata compensatiilor depinde in general de retragerea de pamanturi din productie ("prima set-aside"). Acest sistem a demonstrat ca este un instrument eficace de control al productiei. In sectorul carnii de vita, in ceea ce o priveste, platile primelor compensatorii sunt subiectul unor limite individuale sau regionale si se determina incepand cu o densitate de pastorit maxima pe hectar. In plus, se platesc prime suplimentare cand aceasta densitate este inferioara lui 1,4 unitati de vite pe hectar. Acest lucru scoate in evidenta puternicul impuls care se da extensificarii metodelor de productie.

4. In sfarsit, o importanta inovatie a noii PAC sunt mijloacele insotitoare, ce includ masuri agroambientale, forestiere si de pensionare anticipata. Aceste regimuri au deschis noi oportunitati agricultorilor, raspunzand in acelasi timp problemelor medioambientale si structurale ale UE.

Reformele radicale au permis UE sa raspunda obligatiilor in virtutea acordurilor Rundei Uruguay a GATT. Acordul, cu caracter reciproc, cerea o reducere de 20% (pe termen de 6 ani) din ajutorul intern acordat agriculturii, o reducere de 36% din cheltuielile bugetare destinata subventiei exporturilor si alte diminuari de 21% din volumul exporturilor subventionate.

Politica de preturi, ajutoare si prime ale PAC

Organizatiile comune de piete permit in mod fundamental fixarea unui aceluiasi pret pentru produsele agrare pe toate pietele europene, acorda ajutoare producatorilor sau profesionistilor din sector, instaureaza mecanisme ce permit controlarea productiei si organizarea schimburilor cu terte tari. Se dezvolta astfel constituirea organizatiilor de producatori ce grupeaza agricultorii. Alte dispozitii reglementeaza ajutoarele statale in favoarea produselor considerate si relatiile dintre statele membre si Comisia Europeana.