Politica de mediu a Uniunii Europene

CAP. I Istoricul politicii mediului

Aceasta politică a Comunităţii a fost reglementată în contextul modificărilor aduse Tratatului prin Actul unic european. Includerea ei în sfera preocupărilor comunitare este justificată prin gravitatea şi extensiunea fenomenelor de poluare care ameninţă însăşi existenţa umană, resursele ei vitale şi, de asemenea, în consecinţă, prin necesitatea unor acţiuni convergente, coerente, îndreptate spre oprire, diminuarea şi(sau) înlăturarea factorilor de risc, cunoscut fiind că, deseori, aceşti factori şi efectele poluante pot să fie universale, fără graniţe. Combaterea acestor pericole comune implică, de aceea, o atitudine comună. Astfel că formularea unei politi unitare care să atragă şi o economisire a resurselor financiare, nu a fost ignorată de Comunitate. Un accent deosebit se remarcă în acestă privinţă odată cu adoptarea Tratatului de la Maastricht, care, deşi reia o parte dintre prevederile precedente, introduce noi aspecte şi soluţii menite să garanteze un nivel ridicat de protecţie a mediului înconjurător în toate acţiunile ce se întreprind .

Chiar în preambulul Tratatului de la Maastricht este afirmată hotărârea statelor membre de a promova progresul economic şi social ”în cadrul intensificării protecţieie mediului înconjurător”. În acelaşi timp, art.2 din Tratatul Comunităţii europene stabileşte printre obiectivele Comunităţii şi pe acela de “ a promova un nivel ridicat al protecţiei şi ameliorării mediului”, iar art.3 menţionează, între altele, că acţiunea Comunităţii comportă, de asemenea, “o politică în domeniul mediului înconjurător”. Rezultă că implicaţiile economice şi cociale ale protecţiei mediului sunt obiective fundamentale ce au fost urmărite atunci când s-a procedat la reglementarea materiei.

Problemele de protecţie a mediului ar putea să genereze obstacole în domeniul schimburilor intracomunitare sau chiar discriminări, mai ales prin unele norme tehnice pe acre unele state membre le-ar putea adopta în această privinţă. Aceste motive au stat la baza necesităţii de armonozare a legislaţiilor naţionale şi la întreprinderea de cercetări comune pentru a proteja mediul.

CAP II. Politica de mediu – componentă a modelului european al dezvoltării durabile

1. Fundamentare

Strategia europeană de dezvoltare durabilă îşi are fundamentarea juridică în articolul 2 al Tratatului de la Maastricht (1992), conform căruia ţările membre îşi propun ca obiective comune „promovarea unei dezvoltări armonioase şi echilibrate a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, o creştere durabilă şi non-inflaţionistă respectând mediul, un grad ridicat de convergenţă a performanţelor economice, un nivel ridicat de ocupare şi de protecţie socială, creşterea nivelului şi a calităţii vieţii, coeziunea economico-socială şi solidaritatea între statele membre”. Definirea în acest mod a scopului constituirii şi funcţionării Comunităţii a presupus renunţarea la modelul liberal neo-clasic aşezat la baza metodei comunitare în construcţia europeană, prin adăugarea de obiective specifice modelului dezvoltării durabile: protecţie socială, convergenţa performanţelor economice, protecţia mediului, coeziunea economică şi socială, solidaritatea.

Conceptul de dezvoltare durabilă a fost dezvoltat prin contribuţia Comisiei

Mondiale asupra Mediului şi Dezvoltării (Comisia Brundtland) din 1987 şi înseamnă, în esenţă: „a răspunde nevoilor actuale fără a compromite şansa generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile lor nevoi”. În anii următori, conceptul de durabilitate a fost însuşit de ecologişti, economişti, sociologi de manieră diferită, specifică, fără un efort de integrare a principiilor şi obiectivelor. Inclusiv la nivel instituţional, aspectele dezvoltării durabile au fost, cel mai adesea, reduse la aspectele de mediu, într-o abordare unilaterală. Cinci ani mai târziu, în 1992, Conferinţa Naţiunilor Unite asupra Mediului şi Dezvoltării (CNUED) de la Rio De Janeiro, împreună cu modificările în Tratatul Comunităţilor Europene aduse la Maastricht, au marcat nu doar un angajament politic al Uniunii pentru orientarea către o dezvoltare durabilă la nivel global ci, mai ales, au promovat o abordare integrată a protecţiei mediului prin corelarea obiectivelor de mediu cu cele sociale şi economice în toate politicile europene.

2. Argumentele ale teoriei dezvoltării durabile

Din punct de vedere doctrinar, rădăcinile teoriei dezvoltării durabile se găsesc în economia bunăstării şi în economia socială de piaţă.

Economia bunăstării are la bază distincţia între costurile private şi costurile sociale sau între productivitatea marginală privată şi productivitatea marginală socială .Diferenţa ţine de impactul pe care o activitate economică îl produce asupra mediului, respectiv efectul unui act de consum sau de producţie asupra unui agent din afara tranzacţiei, exterior pieţei respective. Efectul este numit externalitate (efect extern) şi poate fi pozitiv sau negativ, după cum produce utilitate sau dezutilitate.

Un alt concept cheie, folosit atât în economia bunăstării, cât şi în

economia socială de piaţă, este cel de optim paretian. El este definit ca acea starede echilibru în care bunăstarea unuia nu poate fi crescută decât prin diminuareabunăstării altuia.

Începând cu a doua jumătate a deceniului nouă, a avut loc o amplă mişcare de cooperare la nivel internaţional, dar în special la nivel european, pentru integrarea principiului durabilităţii în politicile economice. Asta ar însemna adoptarea la nivel de principiu, în politicile economice, a „triunghiului magic” – creştere economică, coeziune socială, protecţia mediului.

Politicile economice tradiţionale pun accentul pe stabilitatea macroeconomică şi pe funcţionarea pieţelor. Externalităţile sociale şi cele ecologice, cu impact negativ asupra produsului marginal social dar şi a eficacităţii

economice, îşi găsesc explicaţia tocmai în slaba integrare a dimensiunilor socială

şi ecologică în obiectivele politicilor macroeconomice. Au fost înregistrate o serie de progrese în domeniul politicilor sociale, mai ales în economiile sociale de piaţă, în adoptarea şi chiar în aplicarea unor politici de mediu. Dar, cele trei aspecte au fost mai curând abordate, până nu demult, într-o concepţie sectorială.

Adoptarea principiului durabilităţii cere ca toate politicile să fie elaborate şi aplicate în funcţie de impactul economic, social şi de mediu. În plus, internaţionalizarea economiilor ridică o serie de exigenţe în aplicarea acestui

principiu nu doar în politicile interne, ci şi în relaţiile de cooperare externă. Prin urmare, din perspectiva acestei abordări integrate, este de dorit ca durabilitatea să devină un catalizator al deciziilor politice interne şi externe, al acţiunilor economice şi al opiniei publice pentru a promova atât noi reforme structurale, instituţionale, cât şi modificarea comportamentelor de producţie şi de consum. Pentru realizarea acestui obiectiv ar trebui, mai întâi, asigurată coerenţa

între cele trei coordonate – creştere economică, coeziune socială şi protecţia mediului. .