Politica de mediu a Uniunii Europene

Introducere

Debutul procesului de integrare europeana a avut loc într-o perioada în care mediul nu constituia o preocupare la nivel de politici publice, iar prioritatile Comunitatilor erau centrate pe obiective economice legate de reconstructia Europei dupa al doilea razboi mondial, crestere economica, stabilitate si dezvoltare, ocuparea fortei de munca.

Au trecut peste trei decenii de când Uniunea Europeana a adoptat primul program de actiune pentru protectia mediului. De la o abordare sectoriala, europenii au trecut la elaborarea de strategii de dezvoltare durabila, integrând mediul în toate componentele politicilor comunitare; Uniunea a adoptat peste 200 de acte legislative, a dezvoltat un sistem tot mai complex de instrumente, a promovat cercetarea si inovarea tehnologica pentru a gasi tehnologii nepoluante, a dezvoltat eco-piete, a încercat sa actioneze la nivelul comportamentelor de consum si de productie (apreciate astazi ca factor cheie determinant al degradarii sistematice a mediului si a eco-sistemelor), s-a implicat activ în actiunea la nivel global în directia reorientarii politicilor economice catre o dezvoltare durabila în toate tarile lumii.

1. Politica de mediu – componenta a modelului european al dezvoltarii durabile

Strategia europeana de dezvoltare durabila îsi are fundamentarea juridica în articolul 2 al Tratatului de la Maastricht (1992), conform caruia tarile membre îsi propun ca obiective comune „promovarea unei dezvoltari armonioase si echilibrate a activitatilor economice în ansamblul Comunitatii, o crestere durabila si non-inflationista respectând mediul, un grad ridicat de convergenta a performantelor economice, un nivel ridicat de ocupare si de protectie sociala, cresterea nivelului si a calitatii vietii, coeziunea economico-sociala si solidaritatea între statele membre”. Definirea în acest mod a scopului constituirii si functionarii Comunitatii a presupus renuntarea la modelul liberal neo-clasic asezat la baza metodei comunitare în constructia europeana, prin adaugarea de obiective specifice modelului dezvoltarii durabile: protectie sociala, convergenta performantelor economice, protectia mediului, coeziunea economica si sociala, solidaritatea.

Conceptul de dezvoltare durabila a fost dezvoltat prin contributia Comisiei Mondiale asupra Mediului si Dezvoltarii (Comisia Brundtland) din 1987 si înseamna, în esenta: „a raspunde nevoilor actuale fara a compromite sansa generatiilor viitoare de a-si satisface propriile lor nevoi”. În anii urmatori, conceptul de durabilitate a fost însusit de ecologisti, economisti, sociologi de maniera diferita, specifica, fara un efort de integrare a principiilor si obiectivelor.

Inclusiv la nivel institutional, aspectele dezvoltarii durabile au fost, cel mai adesea, reduse la aspectele de mediu, într-o abordare unilaterala. Cinci ani mai târziu, în 1992, Conferinta Natiunilor Unite asupra Mediului si Dezvoltarii (CNUED) de la Rio De Janeiro, împreuna cu modificarile în Tratatul Comunitatilor Europene aduse la Maastricht, au marcat nu doar un angajament politic al Uniunii pentru orientarea catre o dezvoltare durabila la nivel global ci, mai ales, au promovat o abordare integrata a protectiei mediului prin corelarea obiectivelor de mediu cu cele sociale si economice în toate politicile europene.

2. Politica de mediu în tratatele comunitare

Elaborate într-o conceptie liberala, tratatele instituind Comunitatile Europene (Paris 1951, Roma 1957) nu au inclus competente comunitare în domeniul mediului. În pofida semnalelor tot mai evidente de poluare a mediului din anii ’60, interventiile comunitare în acei ani au fost punctuale, legate în special de aspecte functionale ale pietei comune, conform metodei functionaliste de integrare (coordonarea/armonizarea politicilor nationale în masura necesara stabilirii si functionarii pietei comune).

Protectia mediului a intrat pe agenda de lucru a Comunitatilor în 1971, prin prima Comunicare a Comisiei catre Consiliu cu privire la necesitatea unei politici europene de mediu (PEM). În 1972, la întâlnirea la vârf în cadrul Consiliului European de la Paris, sefii de state si de guverne ai tarilor membre, cu siguranta sub impulsul dat si de Conferinta ONU pe probleme de mediu din acelasi an, au cerut Comisiei sa elaboreze un program de mediu si sa adopte masurile necesare implementarii lui. Rezultatul a constat în crearea unui serviciu specializat pentru protectia mediului si adoptarea în 1973 a Primului Program de Actiune pentru Mediu (PAM) pentru perioada 1973-1977. Au urmat alte trei programe (1978-1982, 1983-1986, respectiv 1987/1992) cu o abordare

predominant sectoriala, verticala, a problemelor de mediu, meritul principal al acestei prime etape fiind acela de a fi structurat componentele majore ale politicii comunitare de mediu: principiile, obiectivele, instrumentele si structurile institutionale.

Actiunea Comunitatii în domeniul mediului a ramas, însa, în continuare, limitata. Pe de o parte, prevederile Tratatului Pietei Comune nu stabileau asumarea de catre Comisie a unor responsabilitati în domeniul mediului, iar, pe de alta parte, fundamentarea teoretica a primelor programe era de orientare liberala. Argumentele implicarii nivelului supranational de decizie, conform principiului subsidiaritatii, nu tineau de o abordare ecologica (riscurile de mediu, spre exemplu). Trimiterile principale erau facute la distorsiunile pe care diferitele politici nationale de mediu ale statelor membre le generau asupra pietei comune (impactul asupra concurentei si a comertului). Aceasta subordonare a implicarii Comunitatii în domeniul mediului, obiectivelor de natura economica, erau încadrate în filozofia liberala a tratatelor, dar au condus la o slaba eficienta a masurilor adoptate de catre Comisie si la dificultati de conciliere între obiectivele economice si cele de mediu, cu întârzieri în adoptarea unei politici comunitare sectoriale.