Posesia

INTRODUCERE

În doctrina juridica proprietatea si expresia sa juridica - dreptul de proprietate a fost apreciat a fi cel mai important drept civil patrimonial, cu valoare constitutionala, a carui conservare si protectie constituie unul dintre scopurile societatii politice.

Constitutia României a înscris dreptul de proprietate în categoria drepturilor si libertatilor fundamentale, asigurându-se alinierea acesteia la reglementarile internationale în domeniu. Dintre acestea, prezinta o relevanta deosebita, „Conventia europeana privind drepturile omului” , care prevede ca orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale, fiind posibila exproprierea numai pentru o cauza de utilitate publica.

Locul central pe care acest drept îl ocupa în contextul drepturilor si libertatilor umane, precum si atentia sporita ce se acorda garantarii sale, se explica prin însusirea sa de „fundament al regimului economic”, dupa cum separatia puterilor este fundamentul regimului proprietatii ca drept fundamental, trebuie considerata si ca o realizare a ideii de libertate umana. Aceasta garantie trebuie sa lase câmp liber activitatii economice si sa ofere o baza materiala care sa pemita, individului sa duca o viata libera si responsabila.

În ultimii 12 ani, legiuitorul român a manifestat o preocupare spontana pentru reglementarea si garantarea dreptului de proprietate, fapt explicat si prin abuzurile savârsite pâna în decembrie 1989 în sfera acestui drept, prin gravele încalcari si îngradiri pe care le-a suportat. De aceea, în contextul politic s-a impus reevaluarea institutiei juridice traditionale, în primul rând a dreptului de proprietate si ancorarea lor în noile realitati.

De altfel, asa cum se subliniaza si în literatura de specialitate “tratamentul juridic al proprietatii trebuie conceput si structurat în asa fel încât sa exprime realitatea social-economica si juridica a epocii în care ne situam. De aceea dintre toate institutiile dreptului, proprietatea nu numai ca este institutia fundamentala ci si institutia cea mai mobila, “sub ambele aspecte ea depasind sfera dreptului civil”, sau la granita dintre acestea si dreptul civil, dar întotdeauna ramânând, în esenta o institutie constitutionala.

Un spatiu larg în tematica dezbaterilor din literatura de specialitate, ca si în practica din sfera relatiilor de proprietate, este afectat dreptului de proprietate imobiliara având în vedere importanta sociala spontana a bunurilor imobile, dar si gravele degradari si restrângeri din trecut. Ostilitatea legiuitorului socialist fata de proprietatea privata apare mai evidenta în regimul juridic al circulatiei imobilelor care a fost îngradit din ce în ce mai mult, pe plan legislativ dar si administrativ.

Formalitatile excesive si restrictiile în dobândirea dreptului de proprietate, imobiliara au debutat prin considerarea ca solemn a actului juridic în cadrul regimului de autorizare a înstrainarilor de terenuri si constructii precum si a intervenirii actului în forma autentica notariala, sub sanctiunea nulitatii absolute. Punctul culminant al acestor îngradiri si restrictii a fost atins prin scoaterea din circuitul civil general al tuturor terenurilor în baza Legilor 58 si 59 din 1974. Constructiile au continuat sa ramâna în circuitul civil, dar înstrainarea acestora nu se putea face decât prin act autentic si cu autorizarea prealabila a organelor administratiei de stat.

Iata de ce, dupa decembrie 1989 problema circulatiei imobilelor s-a aflat prioritar în atentia legiuitorului român.

În perioada moderna au fost aduse tot mai multe restrictii dreptului de proprietate. În anii 1940-1989 proprietatea privata a fost permanent îngradita, iar proprietatea funciara particulara aproape desfiintata. În aceasta perioada este dificil de vorbit de restrictii aduse proprietatii, atât timp cât însasi proprietatea privata fusese aproape desfiintata.