Principiile Fundamentale ale DIP Consacrate în Carta ONU

I.Principiile fundamentale ale DIP consacrate în Carta ONU

Doctrina juridică şi practica statelor recunosc astăzi existenţa în dreptul internaţional public a unui sistem de reguli juridice de o mare importanţă denumite principii fundamentale.

Principiile fundamentale constituie o categorie distincta de norme juridice,prezentând atât trăsături caracteristice tuturor regulilor de drept internaţional,cât şi trăsăturile proprii ,care le particularizează în sistemul acestui drept şi le determină însemnătatea specifică. Din acest punct de vedere ele sunt , înainte de toate ,reguli cu valoare juridică ,normativă create pe baza acordului de voinţă dintre state şi obligatorii pentru acestea în relaţiile lor de cooperare .

Principiile fundamentale pot fi degajate în trăsăturile lor caracteristice,din Carta O.N.U. şi din alte tratate multilaterale generale,din acte ale organizaţiilor internaţionale universale ,îndeosebi rezoluţii şi declaraţii ale Adunării Generale ale O.N.U. şi din practica cutumiara a statelor.

Dintre acestea ,Carta O.N.U. (1945) constituie primul act de însemnătate esenţiala al perioadei postbelice privind consacrarea pe cale convenţionala a principiilor fundamentale ale dreptului internaţional .

În continuare voi prezenta principiile fundamentale ale dreptului internaţional public.

I.1.PRINCIPIUL EGALITĂŢII ÎN DREPTURI A POPOARELOR ŞI AL DREPTULUI LOR DE A DISPUNE DE ELE ÎNSELE

Cele mai importante documente internaţionale care consacră acest principiu, pe lânga Carta ONU, art 1 parag. 2 sunt urmatoarele:

- Declaraţia asupra acordării independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale, adoptată de Adunarea Generală a ONU, în anul 1960 care stabileşte urmatoarele: “supunerea popoarelor la o subjugare, dominaţie şi exploatare străine constituie o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, este contrară Cartei ONU şi compromite cauza păcii şi cooperării mondiale” şi că toate popoarele au dreptul de a dispune în mod liber de ele însele; în temeiul acestui drept, ele îşi determină în mod liber statutul politic şi îşi organizează în mod liber dezvoltarea economică, socială şi culturală”. Condamnând colonialismul , practic, declaraţia afirma dreptul popoarelor la autodeterminare şi egalitatea lor în drepturi;

- Pactele privind drepturile omului din 1966, art. 1 consacră dreptul la autodeterminare al popoarelor exact în aceiaşi termeni ca şi declaraţia din 1960, cu deosebirea că, de această dată, o fac cu forţă juridică specifică a tratatelor . Mai mult, dreptul la autodeterminare devine un drept fundamental al omului fiind singurul drept colectiv recunoscut de sistemul universal al naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului.

- Declaraţia Adunării Genereale a ONU asupra principiilor dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state, conform Cartei ONU, din anul 1970, enumera între cele şapte principii şi principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi al dreptului lor de a dispune de ele însele;

- Actul final de la Helsinki din 1975, potrivit căruia popoarele au “dreptul in deplină libertate, de a determina, aşa cum doresc şi când doresc statutul lor intern şi extern, fără nici un amestec din afara şi de a înfăptui conform voinţei lor dezvoltarea lor politică, economică, socială si culturală”.

- Protocolul adiţional I la Convenţiile de la Geneva din 1949 pentru protecţia victimelor în conflictele armate internaţionale , adoptată la Geneva.