Principiul Garantării Dreptului de Apărare

Principiul garantării dreptului de apărare

Codul de procedură penală înscrie printre regulile de bază ale procesului penal garantarea dreptului la apărare şi, în acest sens, în art. 6, astfel cum a fost modificat prin legea 281/2003, prevede că:

„1) Dreptul la apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlate părţi în tot cursul procesului penal.

2) În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să administreze probele necesare în apărare.

3) Organele judiciare au obligaţia să-l încunoştiinţeze de îndată şi mai înainte de a-l audia, pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării.

4) Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal.

5) Organele judiciare au obligaţia să încunoştiinţeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător consemnându-se aceasta în procesul verbal de ascultare. În condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau a inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales.”

Garanţiile respectării acestui principiu sunt:

1) însăşi instituţia asistenţei juridice, reglementată prin legea 51/1995 (exercitarea profesiei de avocat);

2) prezentarea materialului de urmărire penală, prin intermediul căreia inculpatul are dreptul să ia la cunoştiinţă de acesta pentru a-şi organiza mai bine apărarea;

3) ascultarea învinuitului sau a inculpatului în diferite etape ale procesului penal; în unele situaţii, ascultarea inculpatului este obligatorie cum ar fi cazul arestării, al prelungirii arestării preventive sau în momentul încheierii dezbaterii judiciare când inculpatului i se acordă ultimul cuvânt;

4) când apărarea este obligatorie potrivit legii, încălcarea dispoziţiilor legale şi efectuarea unei acţiuni în lipsa apărătorului este sancţionată cu nulitatea absolută a actului conform dispoziţiilor art. 207 (2) CPP).

Modalităţile prin care se realizează dreptul la apărare sunt: modul de organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti; dispoziţii procesuale prevăzute de lege; asistenţă juridică.

Asistenţa juridică este obligatorie (art. 171) când învinuitul sau inculpatul este: minor; reţinut sau arestat chiar şi în altă cauză; internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ; când faţă de acesta s-a dispus măsura de siguranţă a internării medicale sau obligarea la tratament medical chiar în altă cauză; când organul de urmărire penală sau instanţa apreciază că acesta nu şi-ar putea face singur apărarea, iar în cursul judecăţii, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.

Alineatul (4) al aceluiaşi articol prevede că, în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie, dacă învinuitul sau inculpatul nu şi-a ales un apărător, se iau măsuri pentru desemnarea unuia din oficiu. Se procedează astfel chiar în condiţiile în care învinuitul sau inculpatul declară că poate să-şi realizeze şi singur apărarea. Dacă a fost numit un apărător din oficiu şi, ulterior, învinuitul sau inculpatul îşi angajează un apărător, delegaţia apărătorului din oficiu încetează.

O garanţie a exercitării asistenţei juridice o reprezintă şi obligaţia legală pe care o are instanţa de judecată de a amâna judecarea cauzei dacă apărătorul lipseşte şi nu poate fi înlocuit [art. 171 alin. (6)].

Potrivit art. 197 alin. (2), actele încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la asistarea inculpatului de către apărător, când asistenţa juridică este obligatorie, sunt lovite de nulitate absolută. Instanţa Supremă a admis ca, într-o asemenea situaţie, dosarul să poată fi restituit pentru refacerea urmăririi penale cu respectarea legii.

Partea resposabilă civilmente

În art. 24 se arată că persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului, se numeşte parte responsabilă civilmente.

Potrivit Codului civil, răspund pentru pagbele cauzate prin infracţiunile comise de alţii: părinţii pentru copii lor minori, institutorii pentru elevii din supraveghere şi comitenţii pentru prepuşii lor, dacă fapta a fost comisă în exercitarea funcţiei încredinţate.

Partea responsabilă civilmente poate răspunde pentru inculpat când acesta nu este solvabil (ex. copilul minor) sau poate răspunde alături de acesta, când este parţial solvabil. Partea responsabilă civilmente devine parte în proces prin două căi: fie prin introducerea sa în cauză, la cererea celor interesaţi sau din oficiu (organele judecătoreşti au obligaţia să introducă din oficiu partea resposabilă civilmente pentru a asigura despăgubirea unei persoane fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă), fie din proprie iniţiativă.

Partea civilă este interesată de introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente pentru a-şi asigura posibilitatea de a-şi repara prejudiciul, mai ales în situaţia în care persoana responsabilă civilmente prezintă o solvabilitate mai mare decât învinuitul sau inculpatul. Numai partea civilă poate cere introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente, nu şi inculpatul. Introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente este limitată în timp, ea putându-se face oricând, în cursul urmăririi penale, iar în faza de judecată, numai în primă instanţă şi numai până la citirea actului de sesizare.

În schimb, dacă partea responsabilă civilmente intervine din proprie iniţiativă în proces ea poate face această intervenţie până la terminarea cercetării judiciare în primă instanţă.