Problematica deficitului democratic în cadrul Uniunii Europene

Scurtă introducere

In cadrul unui interviu, Madeline Albright, secretar de stat în administraţia Clinton afirma: “Pentru a inţelege Uniunea Europeană trebuie să fii un geniu sau trebuie să fii francez”.

Maşinăria Uniunii Europene a devenit de-a lungul fiinţării sale din ce în ce mai complexă şi mai opacă, constituind astfel şi unul din motivele pentru care majoritatea danezilor şi aproape jumătate din francezi au spus NU Tratatului de la Maastricht in 1992, atitudine adoptată de olandezi şi francezi in 2005 cu ocazia ratificării Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa.

Textele erau aproape incomprehensibile.

Alcătuite in maniere asemănătoare, ambele texte au fost scrise de şi pentru avocaţi şi birocraţi, şi era nevoie de experţi legali pentru a putea fi explicate. Or, când s-a incercat să fie explicat, acest demers european s-a transformat într-un labirint aproape de nepătruns.

Având o reţea densă de organisme, în cadrul cărora birocraţii acţionează atât ca agenţi naţionali, cât şi ca administraţie civilă a Uniunii, aceasta devine o maşinărie extrem de stânjenitoare.

Consiliul, format din reprezenanţi guvernamentali, este un organism legislativ destul de diferit de Parlamentul European, ale cărei discuţii, deliberări bugetare şi “co-decizii” asupra unor chestiuni alături de Consiliu sunt aproape de neînţeles pentru popor.

De aici şi plângerea generală legată de un “deficit democratic”.

Consiliul este organul legislativ principal, pe când Parlamentul European, ales prin sufragiu universal, are puteri extrem de limitate. Comisia, alcatuită din guverne, dar de fapt nesubordonată acestora sau parlamentului este organul principal în privinţa preluării iniţiativelor şi alcătuirii reglementărilor în anumite domenii. Astfel, deciziile importante, formulate de Comisie, sunt supuse apoi de către aceasta Consiliului, ce le transformă în directive şi regulamente, ce sunt apoi discutate de Parlamentul European şi trimise către ţările membre pentru a fi mai apoi aplicate de birocraţiile naţionale.

Un asemenea angrenaj este în mod evident foarte diferit de cel al unei democraţii federale, se ocoleşte cetăţeanul, iar deciziile luate nu beneficiază de aceea legitimitate democratică necesară unui proces deschis şi transparent. Europeanul obişnuit are puţine ocazii de a influenţa direct activitatea Uniunii, o problemă ce a devenit destul de serioasă pentru a fi etichetată deficit democratic.

“Cum rămâne cu noi?” ar putea intreba cetăţenii europeni pe bună dreptate. Interesează pe cineva din Bruxelles sau din capitalele noastre naţionale ceea ce gândim noi?!

I. Legitimitate democratică şi deficit dedmocratic.

I.1 Precizări introductive

Primele concepte şi practici democratice datează din Antichitate, când au apărut primele forme de organizare şi conducere ale societăţii.

Termenul democraţie îşi are originea în limba greacă, unde demos desemna poporul, iar kratos- puterea, într-o traducere literală fiind vorba de conducere de către popor.

Intr-una din accepţiunile prezentate de Dicţionarul explicativ al limbii române , termenul democratie desemnează forma de organizare şi conducere politică a societăţii ce proclamă suveranitatea poporului, acest principiu al exercitării puterii de către popor fiind incadrat intr-o ecuaţie cu trei elemente de bază, şi anume:

- Regula majorităţii, - ce desemnează o minoritate care să o reprezinte.

- Guvernarea de către popor - poporul este cel ce acordă prerogativele.

- Cetăţenii- ce reprezintă elementul în cel mai înalt grad distinctiv pentru democraţie.

Societăţile moderne, numeroase şi complexe de astăzi se ghidează după principiul democraţiei reprezentative. In acest tip de democraţie reprezentativă, cetăţenii aleg reprezentanţii oficiali care iau hotărâri politice, elaborează legi şi administrează programe spre binele public. Toate democraţiile reprezentative sunt sisteme în care hotărârile publice sunt luate conform opiniei majorităţii cetăţenilor

Dacă am analiza democraţia la un singur nivel, de exemplu cel de stat naţional, spre deosebire de statele federale, se poate observa că primul este mai democratic decât celălalt.

Sfida cea mai grea pentru a construi democraţia, este cea la nivel supranaţional.

Regulile nivelului supranaţional sunt contractate de state ce sunt definite ca fiind egale in cadrul procesului, deşi de fapt li se aduc asimetrii in cadrul acestuia.