Problematica Psihologică a Mărturiei Judiciare și a Martorului

Această lucrare îşi propune să prezinte într-un cadru general complexitatea problematicii psihologice a mărturiei judiciare şi a martorilor şi să puncteze într-un caz restrâns dificultăţile ce apar pe parcursul anchetei în activitatea autorităţilor judiciare abilitate prin lege să audieze martori, care pot duce uneori la erori judiciare.

Tratatele universitare de psihologie judiciară justifică necesitatea studierii acestei discipline în contextul dreptului prin aceea că „înainte de a fi existat raporturile de drept, în societate s-au dezvoltat raporturi naturale, interumane, cu conţinut şi motivaţie psihologică, interesele părţilor fiind determinate de motivaţii şi scopuri, energizate de mobilizarea voinţei fizice şi psihice a agenţilor de drept, precedate sub aspect cognitiv de mai mult sau mai puţin complexe procese de deliberare sub aspectul prevederii şi anticipării urmărilor” .

Ca disciplină specializată, aparţinând psihologiei aplicate, psihologia judiciară „are ca obiect studierea nuanţată şi aprofundată a fiinţei umane implicată în drama judiciară” (Zdrenghea) şi oferă ştiinţelor juridice „un instrumentar al interpretării corecte a conduitelor umane cu finalitate criminogenă” – de exemplu, conduita simulată în cazul autorului, martorului, persoanei bănuite etc – cu scopul relevării în întregime a adevărului, al unei corecte dozări a pedepsei şi „al unei soluţionări sub just temei a cauzei” .

Una din coordonatele majore studiate de psihologia judiciară este problematica psihologică a mărturiei şi a martorului care nuanţează premisele psihologice ale mărturiei, legile recepţiei senzoriale în formarea depoziţiilor testimoniale, limitele psihofiziologice ale sensibilităţii, influenţa factorilor obiectivi şi subiectivi în procesele perceptive, calităţile proceselor de memorare oglindite în potenţialele de reproducere şi recunoaştere, aprecierea mărturiei în raport cu personalitatea şi interesele martorului în cauză, precum şi problematica bunei-credinţe.

Deşi cele două principii indivizibile, martor şi mărturie există „de facto”, cercetarea ştiinţifică le deosebeşte, deoarece mărturia, cu toate aspectele asimilate ei trebuie analizată separat de martor, inclusiv din perspectivă psihologică. Cu alte cuvinte, studiile psihologiei judiciare (Enrico Altavila în Psichologia giudiziaria, 1955) au atenţionat asupra dublului aspect pe care îl are mărturia ca fenomen psihologic: „subiectiv şi obiectiv”, pe de o parte aflându-se „capacitatea psihologică a individului de a depune mărturie”, iar pe de altă parte „proprietatea obiectului sau evenimentului de a forma obiectul mărturiei”.

În principiu, în procesul penal calitatea de martor o are „orice persoană fizică, indiferent de starea sa fizică sau psihică” - inclusiv persoanele surdo-mute sau cu anumite deficienţe neuropsihice, însoţite de un interpret sau educator, respectiv minorul sub 14 ani în prezenţa unui tutore, părinte sau persoana căreia îi este încredinţat minorul spre creştere şi educare – cu excepţia anumitor incompatibilităţi ce decurg din dreptul internaţional sau din dreptul intern; nu pot fi audiaţi ca martori membrii Corpului diplomatic şi persoanele obligate să păstreze secretul profesional.

Prin urmare, cercetarea martorului şi a mărturiei trebuie să considere înainte de toate o serie de factori, cum ar fi:

- testimoniabilitatea, adică acea trăsătură a evenimentului judiciar de a putea forma din punct de vedere legal obiect al probaţiunii;

- memorabilitatea, şi anume capacitatea obiectului de a fi memorat;

- fidelitatea, însemnând capacitatea individului de a-şi aminti evenimentul judiciar şi de a depune mărturie;

- sinceritatea, prin care se înţelege disponibilitatea subiectivă a martorilor de a spune adevărul.