Procedura de Judecata in Dreptul Roman

Imagine preview
(9/10)

Acest referat descrie Procedura de Judecata in Dreptul Roman.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 16 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 5 puncte.

Domeniu: Drept

Cuprins

1. NOŢIUNI GENERALE
2. PROCEDURA LEGISACTIUNILOR
A.per sacramentum
B. per judicis postulatio
C. pignoris capio
D.manus injectio
E. per condictionem
- Date generale privind locul şi data desfăşurării procesului
3. PROCEDURA FORMULARĂ
3.1. Părţile principale ale formulei pretoriene: intentio, demonstratio, condemnatio, adjudecatio
3.2. Părţile accesorii ale formulei pretorului: exceptio, praescriptio, replicatio, duplicatio et triplicatio
3.3. Desfăşurarea procesului
A. Faza în jure
B. Faza în judicio
C. Judecătorii
D. Sentinţa judecătorească
4. PROCEDURA EXTRAORDINARĂ

Extras din document

1. NOŢIUNI GENERALE

Gaius a împărţit Instituţiunile sale în 3 părţi: persoanele (ius personarum), lucrurile (ius rerum) şi acţiunile (ius actionum). Ius actionum constituie ceea ce noi numim astăzi procedura civilă şi organizarea judecătorească. Romanii distingeau procesele publice (iudicia publică) de procesele între particulari (iudicia privată). Acestea din urmă aveau loc în faţa unor organe cunoscute sub numele de ordo iudiciorum privatorum (judecata între particulari). Din sec. I d.H., unele procese încep să fie judecate în afară regulilor lui ordo (judecata extra ordinem iudiciorum privatorum). Este caracteristic pentru procesul obişnuit (ordo) diviziunea instanţei în 2 faze: prima fază, procesul în faţa magistratului, în jure, iar a doua fază se petrece în faţa judecătorului, în judicio.

Procedura civilă romana cuprinde totalitatea normelor care reglementează desfăşurarea proceselor cu privire la libertate, la proprietate, la moştenire şi la valorificarea drepturilor de creanţa În Instituţiunile sale, Gaius defineşte procedurile străvechi (legisactio) ca fiind formele prin care strămoşii au creat dreptul: „deoarece în extrema subtilitate a acelor veteres, care au fondat atunci dreptul, se ajunsese până acolo încât cel care greşea un cât de mic amănunt, pierdea procesul”. Romanii au cunoscut 3 sisteme procedurale: procedura legisactiunilor sau sistem al acţiunilor legii (legis actiones), corespunzătoare epocii vechi, procedura formulară, corespunzătoare epocii clasice, şi procedura extraordinară, corespunzătoare epocii postclasice. Procedura legisactiunilor şi procedura formulară au avut drept trăsătura comună diviziunea procesului. Rolul magistratului – care era funcţionar al statului – era acela de a organiza instanţă de judecată, stabilind despre ce este vorba în proces (de quo re agitur), pe când judecătorul – care era persoană particulară, aleasă de către părţi şi confirmată de magistrat, al cărei rol înceta odată cu încheierea procesului – conducea dezbaterea contradictorie dintre părţile litigante, ascultă pledoariile avocaţilor, aprecia probele administrate şi pronunţă sentinţa Ultimul sistem procedural roman se caracteriza prin dispariţia scindării procesului în două faze, întregul proces fiind condus de o singură persoană având o dublă calitate, de magistrat şi de judecător, care organizează şi, totodată, judeca procesul.

2. PROCEDURA LEGISACŢIUNILOR

Legisactiuni sunt numeroase, deoarece fiecărei legi îi corespunde o sancţiune a ei – legisactiunea. Gaius le-a grupat în 5 categorii după caracterele comune ale acestora, caractere de ordin procedural, şi anume:

 prin depunerea jurământului (per sacramentum)

 prin desemnarea judecătorului (per judicis postulatio)

 prin luarea de gaj (pignoris capio)

 prin prinderea debitorului într-un loc public (manus injectio)

 prin simpla chemare în judecată, însoţită de somaţie (per condictionem).

Trei dintre acestea erau legisactiuni de judecată, la ele recurgându-se atunci când se urmărea recunoaşterea unui drept pe cale judiciară: sacramentum, judicis postulatio şi condictio. Celelalte două erau utilizate pentru punerea în executare a drepturilor recunoscute pe cale judiciară, precum şi a acelora recunoscute prin lege, fără să fi fost necesară intervenţia organelor jurisdicţionale: manus injectio şi pignoris capio.

A. Procedura per sacramentum

A). Faza in jure

Reclamantul trebuia să îndeplinească primul act de procedura, comun tuturor formelor de legisactiuni: cita verbal paratul în faţa magistratului (in jus vocatio) şi în absenţa unui garant (vindex), acesta trebuia să se prezinte, pentru că în caz contrar, reclamantul îl putea prinde într-un loc public (manus injectio) şi îl prezentă forţat magistratului. În cazul în care paratul nu se putea deplasa (datorită bolii sau bătrâneţii), reclamantul îi punea la dispoziţie un mijloc de transport.

Obiectul juridic al unei astfel de proceduri era diferit, după cum procesul era un sacramentum în rem (bazat pe o revendicare de bunuri mobile sau imobile, ori de alte drepturi reale, pe o revendicare a stării de libertate – vindicatio in libertatem – sau a unei puteri precum: dominica potestas – asupra sclavului sau patria potestas – asupra fiului), ori era un sacramentum în personam (bazat pe raporturi de creanţă, evaluabile în bani) Procedura per sacramentum era utilizabila doar că aplicaţiune generală, astfel se recurgea la ea doar în cazul în care legea nu prevedea, în mod expres, o altă procedura specială care ar fi avut prioritate. În faza în jure, această procedură presupunea un pariu însoţit de depunerea jurământului. Părţile litigiului formulau pretenţiile contradictorii prin formule consacrate: „eu afirm că acesta este al meu după dreptul quiritilor”, iar pretorul îi invită pe ambii să se provoace la jurământ. În funcţie de propriile considerente, magistratul atribuia în posesie temporară bunul litigios (vindicias dicebat) uneia dintre părţi, cu condiţia ca acesta din urmă să depună, la rândul său, la dispoziţia părţii adverse un gaj (o cautio, o garanţie) reprezentând contravaloarea sarcinii de restituire eventuală a bunului şi a fructelor aferente, eventualitate aflată la dispoziţia judecăţii

Fisiere in arhiva (1):

  • Procedura de Judecata in Dreptul Roman.doc