Proceduri de negociere în cazul luării de ostatici

PROCEDURI DE NEGOCIERE ÎN CAZURILE

LUĂRII DE OSTATICI

Terorismul internaţional constituie o acţiune reprobabilă indiferent de forma în care el s-a manifestat şi se manifestă prin faptul că rezultatele acestor acţiuni se răsfrâng negativ asupra unor persoane inocente sau chiar state. Terorismul se înscrie ca un fenomen îngrijorător, de natură a aduce elemente de tensiune internaţională. Actele de terorism şi violenţă individuală în forma în care ele se manifestă sunt reprobabile, condamnabile şi trebuie împiedicate. Deturnările, sechestrările sau doborârea de avioane având la bord persoane inocente, răpirea de persoane sau de diplomaţi, luarea de ostatici, asasinatul, folosirea de materiale explozive, distrugerea şi incendierea de edificii, manevrele militare frecvente la graniţele unor state, ameninţarea cu folosirea forţei prin panică, teama şi teroarea, provocate prin actele teroriste, în opinia publică, sunt inadmisibile şi împotriva lor se cer a fi luate măsuri cât mai drastice şi eficiente.

Din punct de vedere al pagubelor provocate şi al publicităţii obţinute, terorismul este, de departe cea mai ieftină strategie politică. Acestei strategii i se subordonează o panoplie diversă de mijloace şi tactici de exercitare a violenţei, alese în funcţie de avantajele pe care le oferă şi riscurile pe care le implică:

♦ atentatele cu bombă – cea mai uzuală tactică a terorismului contemporan, aproximativ - 50% din totalul actelor teroriste, prezintă cel mai avantajos raport costuri-efecte: maximizarea numărului de victime cu un consum minim de resurse (chiar şi în atacurile sinucigaşe organizaţia pierde un singur individ), efect de şoc puternic;

♦ incendierile – în jur de 14%, necesită mijloace de realizare foarte ieftine cu efecte uneori devastatoare mai ales din punct de vedere al pierderilor materiale;

♦ luările de ostatici şi răpirile – permit „actorilor” maximizarea publicităţii evenimentului şi a manipulării media, folosite pentru realizarea unor obiective strategice – eliberarea unor membri ai organizaţiei, obţinerea de fonduri; implică numeroase riscuri pentru iniţiatori, întrucât aceştia scapă cu greu măsurilor de securitate;

♦ asasinatele şi ambuscadele – ţintele sunt de notorietate şi au valoare simbolică, folosite fie în scopul propagării unei teorii politice ce oferă legitimitate acţiunilor făptuitorului, fie pur şi simplu pentru eliminarea unui personaj incomod. De multe ori este şi rezultatul acţiunilor unor cazuri patologice care ucid din nevoia de atenţie;

♦ deturnările aeriene – maximizare a şocului, aceleaşi avantaje şi riscuri ca şi în cazul luării de ostatici, dar folosite în scop distructiv ca în cazul septembrie 2001, produc efecte catastrofale;

♦ ameninţarea, intoxicarea – costuri foarte scăzute, eficiente în combinaţie cu alte tactici violente;

♦ atacurile cu arme de distrugere în masă (arme chimice, biologice, nucleare) – cel mai ridicat potenţial distructiv, condiţionat de obţinerea mijloacelor necesare, care nu sunt foarte accesibile.

Comite infracţiunea de luare de ostatici, în sensul Convenţiei Internaţionale Impotriva Luării de Ostatici din 18.12.1999, publicată în ediţia oficială "Tratate Internaţionale", 2006, volumul 35, pag. 299, „oricine sechestrează o persoană (ostatic) sau o deţine şi o ameninţă că o va omorî, o va răni sau că va continua să o deţină pentru a constrânge o parte terţă şi anume un stat, o organizaţie internaţională interguvernamentală, o persoană fizică ori un grup de persoane, să îndeplinească un act oarecare sau să se abţină de la un asemenea act, ca o condiţie explicită sau implicită a punerii în libertate a ostaticului”.

Mai puţin de 20% din incidentele în care este necesară aplicarea legii, implică situaţii în care sunt luaţi ostatici, iar majoritatea crizelor sunt rezolvate cu succes şi fără pierderi de vieţi omeneşti.

Există trei perioade considerate a fi foarte periculoase pe durata unei crize în care sunt luaţi ostatici.

Momentul numărul unu este reprezentat de perioada primelor 15-45 de minute, în care confuzia şi panica sunt prezente.

Al doilea moment este cel în care infractorii se predau şi în care emoţiile, ambivalenţa şi lipsa de coordonare între aceştia şi membrii echipelor de soluţionare a crizei pot conduce la un sfârşit nu tocmai fericit al crizei.

În cele din urmă, asaltul tactic, de recuperare a ostaticilor, este responsabil de rata cea mai ridicată de victime, probabil din două motive care sunt interrelaţionale. În primul rând, necesitatea intervenţiei tactice indică faptul că toate celelalte încercări de a soluţiona criza prin negociere au eşuat şi că ostaticii s-au confruntat deja cu acte violente din partea celor care îi ţin prizonieri sau acest lucru este iminent. În al doilea rând, dacă s-a tras un foc de armă, este posibil ca panica şi confuzia care au urmat acestui incident să conducă la decesul sau rănirea gravă a ostaticilor.

Ţinând cont de realitatea în continuă schimbare, echipele de soluţionare a crizelor sunt echipe multidimensionale de răspuns, iar termenul folosit pentru a le descrie s-a extins de la echipe de negociere pentru eliberarea ostaticilor la echipe de răspuns pentru negocierea situaţiilor de criză.

Tehnicile şi strategiile sunt similare pentru diferite tipuri de crize cu care acestea se confruntă. Departamentele diferite pot avea echipe alcătuite variat, în funcţie de necesităţile specifice lor, dar există şi unele elemente de bază, universale, care intră în structura unei echipe de răspuns în situaţii de criză şi pe care le voi prezenta în continuare.