Raportul Stat-Cetatean

Raporturile stat-cetatean au la baza raporturi constitutionale (art. 4), potrivit caruia statul are ca fundament unitatea poporului roman si solidaritatea cetatenilor.

Enunutul referitor la solidaritate evoca un principiu de morala crestina si a fost introdus in textul Constitutiei, la revizuirea ei in 2003.

Se poate observa din text sintagma “poporul roman” la care se asociaza cuvantul cetatean.

Atunci cand textul se refera la unitatea statului nu se are in vedere caracterul unitar al acestuia ci o unitate de factura psihica, spirituala, provenita din constiinta comuna a indivizilor respectivi ca locuiesc pe un anumit teritoriu, ca impartasesc valori commune, ca vorbesc aceasi limba, ca au interese comune si asteptari comune.

Deci textul nu are in vedere in acest text (art.4 alin.1) poporul in inteles etnic, ci poporul in inteles sociologic, termen in care includem alaturi de romanii etnici si minoritatile nationale.

Textul mai are legatura cu caracterul national al statului, caracter care exprima ponderea romanilor in ansamblul intregii populatii.

Art.4 este insa interesant in al II-lea aliniat al sau. Daca prima teza a art.4 se refera la unitatea psihica intre stat si cetateni, alin.2, are un scop précis: de a enunta criteriile nediscriminarii.

Textul constitutional fixeaza criteriile de nediscriminare, referindu-se la rasa, nationalitate, origine etnica, apartenenta politica, avere, origine sociala.

Daca autoritatile publice aplica unor categorii ale populatiei un tratament juridic intemeiat pe aceste criterii, autoritatile respective, se situeaza in afara Constitutiei.

Criteriile nediscriminarii altfel cum sunt enuntate au o legatura si cu principiul legalitatii enuntat in art.16 din Constitutie. Este evident ca nediscriminarea presupune in natura ei si principiul respectarii egalitatii.

Dar, statul, autoritatile publice, nu contravin Constitutiei in cazul in care aplica un tratament inegal unor categorii ale populatiei in raport cu altele care sunt favorizate.

Conditia este ca aceste tratamente diferite sa nu aiba la baza oricare dintre criteriile enuntate.

Acelasi enunt constitutional se refera la cuvantul patrie (“Romania este patria comuna a tuturor cetatenilor sai”). Cuvantul patrie nu are conotatii juridice, patria este cadrul etnico-national, social-economic, politic si cultural in care isi desfasoara activitatea o natiune.

In raport cu statul patriva fiind o abstractie, ramane neschimbata, pe cand statul poate suferii modificari de denumire, de suprafata, de regim politic.

Dreptul la identitate

Il gasim enuntat in art.6 din Constitutie si se refera la minoritatile nationale in sensul angajamentului statului de a respecta identitatea acestora, adica dreptul la pastrarea, la dezvoltarea, la exprimarea identitatii lor entice, culturale, lingvistice si religioase.

Este de observat in acest text ca adunarea constituanta nu s-a referit la o identitate politica intrucat cetatenii statului roman apartinand minoritatilor nationale au aceleasi drepturi politice adica dreptul de a alege si dreptul de a fi ales.

In acest text adunarea constituanta a admis o discriminare pozitiva, un tratament de protectie favorizanta a unora dintre cetatenii sai.

Corelativ acestui drept statul se angajeaza sa sprijine legatura cu romanii din afara statului roman si sa actioneze pentru pastrarea identitatii lor entice, culturale, lingvistice si religioase, dar cu respectarea legislatiei statului pe teritoriul caruia acestia traiesc.

Vorbind despre cetatenie ne situam in cadrul raportului intre stat si cetatean.

Cetatenia exprima un raport juridic de apartenenta a unui individ numit “cetatean” la un anumit stat.

Aceasta apartenta este ambivalenta in sesnsul ca si cetateanul apartine statului, dar si statul apartine cetateanului.