Raporturile dintre stat și Biserica Ortodoxă în istoria dreptului românesc - analiză comparativă pe epoci

Ca si in Antichitate, si in Evul Mediu institutiile religioase au jucat un rol important in viata societatii si, ca atare datorita rolului lor organizatoric, au fost incadrate in structurile de Stat. Locul vechilor credinte este luat acum de o noua religie. Crestinarea populatiei daco-romane incepe, in mod efectiv, odata cu cucerirea Daciei de catre romani si este raspandita de soldatii crestini ai armatelor romane, dar si de catre misionarii aflati printre negustorii ce intretineau stranse legaturi comerciale intre cele doua maluri ale Dunarii. Retragerea aureliana din Dacia n-a intrerupt legaturile populatiei autohtone cu comunitatile crestine din sud, ci acestea au continuat intr-un ritm sustinut, fiind usurate datorita recuceririi unor teritorii nord-dunarene de Constantin cel Mare in anul 303, si mai ales libertatii de cult de care se bucurau crestinii, dupa Edictul din Milano (313), in tot Imperiul roman, din ale carui parti sud-dunarene unii locuitori au fost siliti sa emigreze, din pricina exploatarii imperiale, in regiunile fostei provincii Dacia, unde perceptorul roman nu avea nici o autoritate.

Dupa constituirea statelor feudale romanesti, biserica incepe sa joace un rol politic mai important.

In Tara Romaneasca, domnii se vor sprijinii pe biserica ortodoxa in interior pentru consolidarea oranduirii feudale, iar in politica externa pentru a rezista presiunilor de catolicizare venite din partea regatului ungar ce ameninta independenta statului romanesc de la sud de Carpati. In 1359 se creeaza prima mitropolie a Tarii Romanesti, iar asezamintele bisericesti, inmultindu-se devin in acelasi timp proprietare de mari latifundii, considerand ierarhia sociala a stalpilor, feudali.

In Moldova, domnii, incepand cu Latcu, au incercat sa scoata biserica de sub dependenta straina, opunandu-se incercarilor patriarhului de la Constantinopol de a trimite aici un mitropolit grec. Astfel, biserica din Moldova a inceput sa-si sustina lupta pentru emancipare, care treptat se va consolida. Ca si in Tara Romaneasca, biserica dobandeste in deplina proprietate mosii intinse pe care le exploateaza cu tarani dependenti, asemenea marilor stapanitori feudali.

In Transilvania, biserica catolica isi consolideaza pozitiile, iar cea ortodoxa isi continua preponderenta spirituala asupra populatiei autohtone romanesti, in stransa legatura cu voievozii romanilor. Primind mosii din partea regilor unguri, biserica catolica le exploateaza cu ajutorul maselor de iobagi romani si maghiari care, pe masura inaspririi asupririlor la care erau supusi, incep sa-si arate tot mai deschis impotrivirea, iar la 6 ianuarie 1456, nemultumirea taranimii romane, in totalitatea ei ortodoxa, capata caracterul unei lupte religioase intre ortodoxism si catalicism.

Biserica a fost organizata pe baze feudale: in varful ierarhiei ecleziastrice se aflau mitropolitii, dupa care urmau episcopii, protopopii, staretii, preotii etc. Asezamantele bisericesti – in primul rand mitropoliile, episcopiile si , manastirile – au fost inzestrate cu donatii funciare, in special din partea domnilor; in acest fel, ele au devenit mari domenii feudale ce cuprindeau pamanturi arabile, paduri, helestee, mosii, balti etc., fiind lucrate de tarani dependenti si de robi. Inzestrate adesea cu imunitati, aceste domenii asigurau inaltilor ierarhi o pozitie influenta in mecanismul statului feudal. Daca situatia social-politica a clerului inalt era asemenea celei a boierilor, clericii de jos suportau, alaturi de taranii din parohiile lor, toate poverile feudale, ajungand uneori in stare de aservire si depinzand, in consecinta, mai mult de proprietarul feudal decat de ierarhia lui duhovniceasca; incercarile de a-i scuti de dijme si plocoane s-au dovedit a fi cu totul iluzorii.

Ca organe politice superioare, cu precizari aratate, domnul si sfatul domnesc aveau autoritate si asupra bisericii. Subordonarea judiciara a bisericii fata de autoritatea domneasca este atestata atat prin actele normative ale statelor romane, cat si prin marturiile unor contemporani. Domnul avea dreptul de a mustra si, de a pedepsi pe mitropolit si pe episcopi. Dimitrie Cantemir mentioneaza dreptul de justitie al domnului asupra ierarhilor tarii ca un privilegiu al vechii domnii. Invederand deplina autoritate a domnului asupra bisericii, Cantemir releva, in acelasi timp, rolul constitutional al bisericii in stat, ca organism politic-administrativ si ca instrument al puterii domnesti.

Instanta domneasca putea judeca procese de competenta justitiei bisericesti si putea rejudeca procese solutionate de o instanta a bisericii. Domnul putea cere sa judece infractiunile clericilor; el putea sa destituie pe judecatorul nedrept. In prima domnie, Antioh Cantemir (1695-1700) a poruncit mitropolitului Moldovei sa aduca la curtea domneasca pe egumenii unor manastiri spre a-i judeca pentru vina de a fi jefuit impreuna cu strainii manastirile in timpul razboiului. Acelasi domn a invinuit pe episcopul Varlaam al Husilor ca nu judeca drept cand i se dadea delegatie domneasca.